Anul Nou
Anul Nou, la romani, se sarbatoreste in mai multe feluri, in functie de evenimentele care au loc, dar mai ales tinand cont de
obiceiurile traditionale din fiecare zona.
Astfel, in Sudul si Sud-Estul Romaniei, la cei care au bebelus, Anul Nou se sarbatoreste respectand un ritual stravechi, de pe
vremea geto-dacilor: Datul de grinda al copilasului.
Datul de grinda se pastreaza din vremea geto-dacilor si se celebreaza de Anul Nou, la bebelusi, in primii trei ani de viata.
La inceput, acest ritual s-a savarsit de catre preot, dar numarul de copii fiind mare, s-a dat dezlegare pentru oficierea acestui
ritual de catre moasa copilului, nas sau chiar tatal.
Se spune ca liderul militar al geto-dacilor petrecea ore bune de consiliere religioasa si nu numai cu Marele Preot.
Odata, i-ar fi spus lui Zamolxe: “ Sunt vremuri grele pentru popor si ne asteapta perioade si mai vitrege, razboaie si alte nevoi.
Ma gandesc cu amaraciune la faptul ca se nasc din ce in ce mai putini baieti si acestia sunt cam piperniciti.
Or, pentru a face fata navalirilor barbare, avem nevoie de barbati inalti si puternici. Ce sa facem?”
Zamolxe s-a rugat si Dumnezeu i-a spus sa faca acest ritual: “Pentru savarsirea ritualului este nevoie de o masa,
un fier, o paine impletita, trei banuti. Cel care oficiaza slujba se spala pe maini, ia copilul de subtiori si il asaza cu
piciorusele pe bucata de fier, dupa care il ridica pana sus, la grinda, apropiindu-l cu crestetul capului, spunand;
fie ca acest prunc sa fie sanatos si sa creasca mare si puternic ca fierul. Aceasta se face de trei ori, dupa care il da pe
copil parintilor. Acest ritual sa se faca in prima zi din an, la orele diminetii si sa se repete in primii trei ani de viata ai copilului”.
Acest obicei este din mosi-stramosi, la inceput s-a facut numai la baieti, dar dupa un anumit timp s-a extins si la fete. Interesant este ca se pastreaza pana in zilele noastre. Din pacate, sunt unele locuri unde aceasta traditie s-a pierdut. De fapt, istoricul Herodot avea sa descrie poporul dacilor ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” dintre traci.
De la Zamolxe se pastreaza si se practica si astazi mai multe ritualuri. De altfel, intr-unul din dialogurile lui Socrate, acesta povesteste cum a invatat de la un preot al lui Zamolxe faptul ca mai intai trebuie purificat sufletul si apoi vindecat trupul. Aceasta idee geto-daca se va regasi in practica isihasmului de mai tarziu.
Dragobetele
Romanii stiu sa urasca, sa dusmaneasca, sa blesteme, dar si sa ierte si sa iubeasca. Sarbatoarea din data de 24 februarie, numita in folclorul popular, Dragobete este o inchinare a romanilor in fata celui mai frumos sentiment al omului - dragostea.
Ne-am obisnuit, potrivit conceptiei folclorului popular, ca atat la noi, cat si la alte popoare crestine, o zi de sarbatoare sa fie neaparat legata de consacrarea unui sfant.
In general, festivitate face trimiteri la anumite tematici cultural si spiritual, cum ar fi, nasterea, botezul, casatoria, viata, moartea sau amintirea unui sfant.
Omul simplu din popor, intotdeauna a cautat sa stabileasca o legatura de suflet intre sarbatoare si viata lui de zi cu zi, iar daca este vorba de un sfant, cu atat mai mult sa-l roage sa-I faca viata mai usoara si mai placuta. De aceea, de multe ori, apar in viata si activitatea sfintilor multe lucruri care nu au deloc de a face cu realitatea vietii, dar asa-i romanul, le mai infloreste cateodata.
Originea sarbatorii
Etnograful Marcel Lutic sustine ca "Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a praznicului "Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul", sarbatoare numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia".
Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea "Dragobete".
Dupa 1990 ea s-a extins aproape in toate regiunile tarii in asa fel incat astazi se poate vorbi de o sarbatoare a dragostei la romani. In unele traditii este numit fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.
Data sarbatorii
Dragobetele este sarbatorit, in general, in ziua de 24 februarie. Dar, in traditia folclorului romanesc, sunt amintite si alte date la care s-a tinut acest obicei, si anume pe 24, 28 februarie sau l, 3 si 25 martie, decalajul fiind cauzat si de cele doua calendare (Iulian si Gregorian).
Ziua de 24 februarie, cand Biserica Ortodoxa praznuieste “Aflarea Capului Sf. Ioan”, credinciosii o tin cu piosenie, crezand ca in aceasta zi se pot vindeca de orice boala, aceasta mai purtand denumirea si de “cap de primavara”.
Traditia Bisericii
E bine de stiut faptul, ca Dragobetele e o sarbatoare laica, iar Biserica din solidaritate cu crestinii o ingaduie ca facand parte din bucuriile vietii pamantesti. Dragobetele sau “cap de primavara”, ca si alte sarbatori laice sunt o deviere de la invatatura Evanghelica, aceste practice nefacand parte din traditia Bisericii. Cuvantul Apostolului Pavel este clar in aceasta privinta: “ Iar de basmele cele lumesti si babesti, fereste-te si deprinde-te cu dreapta credinta” ( I Timotei 4, 7).
Dragobete, zeul fertilitatii
Dragobetele a fost, prin excelenta, o sarbatoare a fertilitatii puse sub semnul unei magii albe, o zi a constituirii perechilor atat pentru oameni, cat si pentru animale si pasari. Pe langa valentele de divinitate protectoare a animalelor si a pasarilor, strans legata de fecunditate, de renasterea naturii, Dragobetele face parte, alaturi de majoritatea sarbatorilor populare ale lunii martie, din vesnicul cult al fertilitatii.
Acesta, a fost considerat, pana nu demult, un zeu pastoral campenesc, codrean, este imaginat ca un tanar frumos, puternic si bun, inspirator al fiorului iubirii sincere.
Dragobete, zeul vietii
In mitologia dacica ar fi existat un zeu al mortii si al vietii care simboliza trezirea la viata a intregii naturi si, practic, marca inceputul primaverii. Acesta era sarbatorit pe 25 martie, in care avea loc un ceremonial religios, fiind o zi a invierii si a bucuriei.
In aceasta zi se binecuvantau ogoarele, animalele si pasarile si nu se facea niciun fel de sacrificiu, deoarece se considera ca acum se imperecheau animalele si pasarile. Din acest motiv, zeul era reprezentat, uneori, si sub infatisarea unei fiinte, jumatate om, jumatate animal.
De altfel, in folclorul traditional, aceasta zi de imperechere a animalelor si a pasarilor a fost pastrata strict de catre oameni. Si astazi, sunt persoane care duc animalele la imperechere, in aceasta zi, pastrand credinta ca animalele neimperecheate vor ramane sterpe pana la Dragobetele din anul viitor.
Cu timpul, Dragobetele s-a estompat in majoritatea teritoriului romanesc. Crestinismul, in speta credinta ortodoxa, a incercat inlocuirea acestui obicei pagan cu o sarbatoare religioasa numita „Buna Vestire”. Totusi, in timp, s-au preluat unele credinte populare din acest obicei, dar cu alta semnificatie si nu in toate regiunile tarii, ci numai in partea de sud, in special in zona Olteniei.
Credinte si obiceiuri
Astfel, exista credinta populara ca cine participa la aceasta sarbatoare ar fi ferit de bolile anului mai ales de febra si ca Dragobetele ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat. Imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci flori de primavara.
Fetele se intorceau in sat alergand, obicei numit "zburatorit", urmarite de cate un baiat caruia ii cazusera dragi. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in public. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla viitoarele casatorii. De aici a aparut expresia populara, "Dragobetele saruta fetele!"
Gospodarii, de ziua Dragobetelui, trebuiau sa aiba grija de toate orataniile din ograda, dar si de pasarile cerului. In aceasta zi nu se sacrificau animale, pentru ca astfel s-ar fi stricat rostul imperecherilor. Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat, pentru a fi dragastoase tot anul.
Fetele indragostite strangeau de cu seara ultimele ramasite de zapada, iar apa topita din omat era folosita pe parcursul anului pentru infrumusetare si pentru diferite descantece de dragoste.
De asemenea, un rol important in aceasta sarbatoare, mai ales pentru tinere fecioare, il aveau plantele. Una dintre acestea ar fi cea numita "Floarea iubirii", o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Fata indragostita se culca cu aceasta floare sub perna si daca il visa pe cel iubit era semn bun ca se puteau casatori.
Dincolo de aspectul lor, mai mult sau mai putin credibil, in contextul modernitatii noastre, aceste credinte reprezinta o importanta dovada de continuitate a elementului dacic, un document istoric exceptional in domeniul datinilor si credintelor populare, pentru ca vorbesc despre cum au gandit si trait mosii si stramosii nostri.
In apropierea acestei sarbatori au loc tot felul de manifestari cultural si spiritual. Astfel, la Muzeul Satului din Bucuresti, cu aceasta ocazie, are loc asa numitul “Targ de Dragobete” unde sunt nelipsiti mesterii populari, produsele din gastronomia traditionala, produsele bio, martisoarele precum si un minunat program artistic de muzica si dansuri populare.
Dragobete, tineretea vesnica
Apoi, a urmat o perioada in care Dragobetele a fost asemuit cu un tanar voinic, chipes, inalt, care in fiecare toamna cadea intr-un somn atat de puternic ca nu se mai trezea decat la inceputul primaverii. Era intruchiparea dreptatii si un adept al magiei albe, gata sa sara in ajutor pentru o tanara sau un tanar cuprinsi de magia vrajilor.
Tot astfel, exista credinta ca frumosul tanar ar veni, in chip nevazut, noaptea tarziu, la fetele aprinse de fiorul naprasnic al iubirii si le-ar saruta, asemeni zburatorului. Acestea ar urma sa se casatoreasca in acel an, gestul fiind luat ca o binecuvantare.
Dragobetele, in general, se sarbatorea in apropierea echinoctiului de primavara, simbolizand viata, frumusetea, dar si tineretea vesnica.
Buna Vestire
Potrivit calendarului crestin ortodox, de Buna Vestire (Blagovestenia) - praznuita in fiecare an in ziua de 25 martie - Biserica celebreaza vestea cea buna a intruparii Mantuitorului, adusa Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril.
Sarbatoarea Buna Vestire este numita in calendarul popular si Ziua Cucului.
Preziceri de Buna Vestire
Legat de ziua de Blagovestenie - Ziua Cucului, omul societatii traditionale romanesti a dezvoltat o serie de credinte, obiceiuri si practici aflate sub semnul "prezicerii" norocului, a rodului pomilor fructiferi, a timpului probabil etc.
In acest sens, o marturie a unui taran roman consemnata de Simion Florea Marian, in lucrarea "Sarbatorile la romani", specifica: "Blagovestenia o asteapta oamenii cu mare bucurie ca sa auda cucul cantand. Cucul cam pe la Buna Vestire pana la San Petru avea multe misiuni de indeplinit; el trebuia sa ne spuna viitorul sau sa ne aduca stiri despre iubitii si iubitele noastre".
Toti oamenii satului asteaptau sa auda cucul cantand insa era nevoie sa indeplineasca trei conditii: sa aiba banii la ei, sa nu fie flamazi si sa nu fie suparati.
Cand il auzeau pentru prima oara cantand, atunci il intreabau, zicand:
"Cucule,
Puiucule!
Cati ani imi vei darui
Pana ce eu voi muri?"
Flacaii si fetele tinere adaugau:
"Cucule
Voinicule!
Cati ani imi vei da
Pan m-oi insura (marita)?
Apoi, fiecare cantat al cucului se numara ca insemnand un an.
In conceptia celor mai multi romani, cucul canta de la Buna Vestie pana la Sanziene sau San Petru, cand se ineaca cu orz si nu mai poate canta, prefacandu-se in uliu si petrecand astfel pana la Buna Vestire viitoare.
Se mai credea ca asa cum este timpul de Buna Vestire asa va fi de Pasti.
Cum era tinuta Buna Vestire?
In Bucovina, Blogovestenia este o sarbatoare tot atat de mare precum Pastile, deoarece daca n-ar fi Buna Vestire, n-ar fi nici Pastile.
Cat de mare sarbatoare e Buna Vestire si cat de mare e pacatul celui ce lucreaza in decursul ei, se poate cunoaste potrivit taranului roman, din imprejurari ca acestea: "daca macina cineva in ziua aceasta, si din faina macinata face mamaliga, si mamaliga aceasta o arunca apoi in apa, pestii nu o mananca; daca ia faina de aceasta si o presara pe un pom, pomul respectiv nu face poame anul acela." (Simion Florea Marian)
Buna Vestire se tine cu cea mai mare sfintenie mai ales de catre femei, pentru ca vestea cea imbucuratoare, a fost adusa de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria.
Unele femei din Bucovina fac in dimineata acestei zile foc in ograda inaintea usii si pun alaturi paine, sare si apa ca sa se incalzeasca, sa manance si sa bea apa ingerii. Painea si sarea o dau mai apoi de pomana.
Cei mai multi romani din Bucovina cred ca incepand cu Buna Vestire va fi mai cald si mai frumos, de aceea se urca ciobanii in ziua aceasta pe stogul de fan si ameninta cu toporul asupra iernii ca sa fuga, ca iarba-i inverzita si ei au acum unde paste oile lor.
In Transilvania, fiecare familie pregatea in seara de dinaintea Bunei Vestiri clopotei, chibrituri si tamaie. In zori de zi, primul membru al familiei care se trezea mai de timpuriu, lua o oala cu jar, pe care pune tamaie, iesea afara spre a inconjura de trei ori cladirile si a afuma vitele. In timpul acesta facea zgomot cu clopotelii legati la picior. Dupa aceasta mergea la pomi, si, facand sub ei focuri slabe, cauta sa vada care va da semne de rodire. Pe pomul ce i se parea ca nu va rodi il atingea de trei ori cu taisul toporului, zicand: "Daca nu rodesti, te tai!"
O alta credinta foarte raspandita spune ca daca in aceasta zi oua vreo gaina, gasca sau rata, atunci "ouale nu sunt bune de pus sub closca, pentru ca nu ies pui cumsecade dintr-insele. Tot in aceasta zi se scot afara stupii care nu s-au scos in ziua de Alexii, si se scot afara vitele de prin grajduri si se lasa la soare, ca sa fie sanatoase peste tot anul.
Incepand cu Buna Vestire, femeile din Banat se duc in padure si aduc lemne pe care le pastreaza apoi pentru Joia cea Mare.
Blagovesnicul - Sfantul Arhanghel Gavriil
Sarbatoarea Bunei Vestiri continua, a doua zi (26 martie), cu sarbatoarea Sfantului Arhanghel Gavriil, cel care i-a adus Fecioarei Maria vestea cea buna a intruparii Domnului. Sfantul Arhanghel Gavriil este numit de catre cei mai multi romani din Bucovina, Blagovesnicul.
Este o sarbatoare tinuta mai ales de catre femei pentru ca Arhanghelul a adus vestea Maicii Domnului. Femeile nu lucreaza in aceasta zi, mai ales prin casa, pe cand barbatii lucreaza afara. Ca si Blagovestenia, sarbatoarea era considerata neprielnica pentru rodul pasarilor, animalelor si plantelor: nu se puneau clostile sau se credea ca din ouale ouate in aceasta zi nu ies pui; vacile nu se "goneau"; nu se semana porumbul (Moldova, Bucovina).
Un alt obicei, prevedea ca oamenii sa continue a manca peste si in aceasta zi, "nu numai pentru hrana, ci pentru a fi sanatosi ca pestele in tot timpul anului."
Babele
Primele zile ale lunii martie sunt numite babe, in credinta populara. Exista obiceiul de a pune babe, adica de a numi pe fiecare din aceste zile cu numele unei babe cunoscute, pentru a cunoaste firea ei: "daca timpul nu e bun, baba e rea". Zilele babelor se incheie pe 9 martie, cand se crede ca vin mosii si caldura.
Bunicii nostri cunosteau ca primele zile din aceasta luna sunt fie prea friguroase, fie prea calde. Ei au numit aceste zile cu vreme schimbatoare, zilele babelor. De unde vine acest obicei? Etnografii spun ca mitul "babelor" este unul din cele mai importante mituri romanesti, cel al Babei Dochia. Exista credinta ca Baba Dochia si-a luat numele de la Sfanta Mucenita Evdochia, sarbatorita de Biserica pe 1 martie.
Daca tinem seama ca in stravechiul calendar roman anul incepea pe 1 martie, Baba Dochia apare ca intruchiparea anului vechi, care este pe sfarsite si trebuie sa moara. Moartea Dochiei in ziua de 9 martie se considera hotar intre anotimpul friguros si cel calduros. Astfel, perioada cuprinsa intre 1 si 9 martie reprezinta intervalul de timp in care Dochia isi implineste destinul urcand muntele, impreuna cu turma sa de oi, pentru a muri inspre renastere. Aspectul instabil al vremii din aceasta perioada este considerat a se datora caracterului capricios al Babei Dochia.
Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. Una dintre ele o infatiseaza ca o baba ce avea o nora, pe care o napastuia ori de cate ori i se ivea ocazia. Odata, la 1 martie, o trimite sa spele lana, dar nu oricum, ci din neagra sa o faca alba. Pe nora o ajuta un inger. Ii da o floare alba si ii spune sa spele lana cu ea. Baba Dochia decide sa plece cu oile la munte, fiind convinsa ca venise primavara pentru ca-si vazuse nora cu floarea in mana.
Ea isi pune 9 cojoace de blana si urca cu oile la munte. Acolo este fie prea cald, fie prea frig, ploua si i se uda cojoacele. Se dezbraca rand pe rand de cojoace, iar cand ramane in camasa, vine gerul si o ingheata. Dumnezeu a transformat-o in stanca, impreuna cu oile, sa ramana amintire.
Ignatul
Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc inaintea Craciunului, prezinta o legatura evidenta intre mitologia Greciei antice si religia populara romaneasca. Nu numai romanii credeau ca sangele scurs la sacrificiul porcului putea spala crimele sau nelegiuirile oamenilor, cat de mari ar fi fost acestea. Puterea sa purificatoare, asimilata celei a focului, e ilustrata si in mitologia greaca. Medeea este izbavita de pacatul fratricidului prin sangele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.
In calendarul popular romanesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal si unul dintre paricizii panteonului nostru, fiind cunoscut si in calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, si al luminii solare. Legatura cu formele precrestine de cult al soarelui reiese chiar din numele sau derivat din latinescul ignis, foc.
Mitul Ignatului relateza un paricid a carui ispasire are loc in fiecare an la 20 decembrie, in preajma solstitiului de iarna, cand se celebreaza cele mai importante sarbatori ale soarelui. Ignat, gospodar de frunte in satul lui, se spune ca si-a omorat tatal, insa nu pentru ca a fost indemnat de Diavol, ci aparent din greseala: „Ignat, cu ta-sau, s-au apucat sa taie si ei porcul. Cand a vrut Ignat sa dea cu securea in capul porcului, nimereste pe ta-sau si-l omoara! El, ce sa faca? L-a omorat, l-a omorat!… Incepe a se vaieta: ca ce-a gresit de-a omorat pe ta-sau?!”
Aceasta greseala este de fapt cea care a dat voie manifestarii unui nou si puternic ritual de sacrificare, practicat in pragul de innoire a timpului, inainte de Craciun. Moartea parintelui este cea care regenereaza lumea, care forteaza trecerea spre regimul innoit de existenta. Desi el este cel care executa sacrificiul, Ignat-omul nu are indreptatirea de a fi autorul acestei renasteri prin jertfa, ci este numai unealta unei instante supraumane. Ziua lui a ramas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului.
Porcul va fi, de aici inainte, substitutul parintelui sacrificat in scopul resacralizarii lumii. Sangele porcului (substitut al tatalui), este cel care salveaza, care purifica lumea si care readuce lumina solara si armonia cosmica.
Asemenea razelor soarelui, sangele are darul de a purifica spatiul si fapturile, de a incuraja renasterea soarelui, de a risipi amenintarile malefice. Exista, la romani, ”superstitia” ca in ziua de Ignat trebuie sa vezi, ba chiar sa te manjesti cu sange: "Chiar de n-ai taia un porc, taie cel putin o pasere (…) ca asa e bine: sa vezi sange in ziua de Ignat, ca numai atunci vei fi ferit de boale”.
De asemenea, sangele scurs dupa sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seama daca porcul era negru, tot sangele i se strangea intr-o strachina, amestecat cu mei, pentru a fi folosit in restul anului la descantat.
Iata cum, potrivit religiozitatii populare, sangele porcului, adica tocmai ceea ce, in timpul postului, se crede ca ne spurca, in timpul acestei sarbatori ne purifica. Este paradoxul purificarii prin post si sange al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.
Sfantul Ilie
In credinta populara, Sfantul Ilie apare ca cel ce stapaneste fulgerele si ploile. Ilie este redat in imaginatia populara ca cel ce si-a ucis parintii la indemnul diavolului. Isi cere iertare pentru fapta savarsita si primeste de la Dumnezeu un car de foc si putere sa-i omoare pe diavoli. Fulgerul este interpretat ca fiind semnul ca Ilie umbla cu carul de foc spre a-i pedepsi pe demoni, iar tunetul semnul ca a mai omorat un diavol. Rotile carului au zimti si, mergand, sparg cerul, aducand ploaia.
Atat de pornit este Ilie in a se razbuna pe diavoli, incat Dumnezeu, ca sa-l mai domoleasca, i-ar fi uscat bratul si piciorul stang.
Oamenii se insemneaza cu semnul sfintei cruci pe vreme de furtuna, ca nu cumva vreun necurat sa se ascunda prin preajma si sa fie fulgerati si ei odata cu diavolul.
Exista si credinta ca daca omul poarta in ziua de praznuire a Sfantului Ilie, matisori de salcie, sfintiti la Florii, va fi ferit de fulgere.
Nu era voie sa se consume mere pana pe 20 iulie si nici nu era voie ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina. In aceasta zi, merele (fructele lui Sant-Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfintite, crezandu-se ca numai in acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealalta.
In trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfantului Ilie, ca sa fie feriti de grindina; daruiau mere, miere si covrigi pentru cei adormiti.
De Sfantul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operatie numita "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati curati trupeste si sufleteste, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil, femeile neavand voie sa intre in stupina. Dupa recoltarea mierii, cei din casa, impreuna cu rudele si vecinii invitati la acest moment festiv, gustau din mierea noua si se cinsteau cu tuica indulcita cu miere. Masa festiva avea menirea de a asigura belsugul apicultorilor si de a apara stupii de furtul manei si se transforma intr-o adevarata petrecere cu cantec si joc. Era nevoie de multa atentie, ca la aceasta masa sa nu fie prezenti cei ce stiau sa faca farmece si vraji, caci mierea furata in astfel de zile mari "e mai cu putere la farmecele si vrajile lor".
In vechime, se obisnuia ca in ziua praznuirii Sfantului Ilie sa se organizeze targuri si intalniri ale comunitatilor satesti, numite nedei. Tot in aceasta zi, se culegeau plante de leac, in special busuiocul.
Obiceiuri de Sant Ilie
Sant-Ilie este ziua de celebrare a zeului solar (Sant-Ilie) la data 20 iulie, considerata a fi mijlocul sezonului pastoral. Sant-Ilie, ca si San-George si Samedru, este o divinitate populara care a preluat numele si data celebrarii de la un sfant crestin - Sfantul Prooroc Iile. In Panteonul romanesc Sant-Ilie este o divinitate a Soarelui si a focului, identificata cu Helios din mitologia greaca si cu Gebeleizis din mitologia geto-daca.
Ca divinitate solara si meteorologica, Sant-Ilie provoaca tunete, traznete, ploi torentiale si incendii, leaga si dezleaga ploile, hotaraste unde si cand sa bata grindina.
In perioada sa pamanteana Ilie a savarsit pacate, cel mai mare fiind uciderea parintilor sai la indemnul diavolului, pacate pe care le-a ispasit in moduri diferite si din aceasta cauza Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut in randul sfintilor si l-a urcat la cer intr-o trasura cu roti de foc trasa de doi sau de patru cai albi inaripati. In cer, Sant-Ilie cutreiera norii, fulgera si trasneste dracii cu biciul sau de foc pentru a-i pedepsi pentru raul pe care i l-au pricinuit. Si, pentru ca dracii inspaimantati se ascund pe pamant prin arbori, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in trupul unor animale, Sant-Ilie trasneste naprasnic pentru a nu-i scapa nici unul dintre ei.
Ca divinitate populara a Soarelui si a focului, Sant-Ilie este atestat prin numeroase traditii, mai ales in mediile pastoresti.
In ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa (canepisti), se dezbracau si, goale, se tavaleau prin cultura, apoi se imbracau si se intorceau acasa. Daca, in noaptea dinspre Sant-Ilie, visau canepa verde era semn ca se vor marita cu flacai tineri si frumosi iar daca visau canepa uscata se zicea ca se vor marita cu oameni batrani.
In dimineata acestei zile se culegeau plante de leac, in special busuiocul, ce erau puse la uscat in podurile caselor, sub stresini sau in camari. Tot acum se culegeau si plantele intrebuintate la vraji si farmece.
Femeile duceau in aceasta zi busuioc la biserica pentru a fi sfintit dupa care, intoarse acasa, il puneau pe foc iar cenusa rezultata o foloseau in scopuri terapeutice atunci cand copiii lor faceau bube in gura.
Nu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nici nu era voie ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei pastrat si astazi. In aceasta zi, merele (fructele lui Sant-Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfintite, crezandu-se ca numai in acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealalta.
De Sfantul Ilie, romanii isi aminteau si de sufletele mortilor, in special de sufletele copiilor morti. Femeile chemau copii straini sub un mar, pe care il scuturau ca sa dea de pomana merele cazute. Astfel, se considera ca mortii se veselesc.
Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sarbatori calendaristice, cuprinde si practici de pomenire a mortilor. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea mortilor (Mosii de Sant-Ilie), iar la casele gospodarilor se organizeaza praznice mari.
Se credea si se mai crede si astazi ca daca tuna de Sant-Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.
Acum, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operatie numita "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati curati trupeste si sufleteste, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil, femeile neavand voie sa intre in stupina. Dupa recoltarea mierii, cei din casa, impreuna cu rudele si vecinii invitati la acest moment festiv, gustau din mierea noua si se cinsteau cu tuica indulcita cu miere. Masa festiva avea menirea de a asigura belsugul apicultorilor si de a apara stupii de furtul manei si se transforma intr-o adevarata petrecere cu cantec si joc. Era nevoie de multa atentie, ca la aceasta masa sa nu fie prezenti cei ce stiau sa faca farmece si vraji, caci mierea furata in astfel de zile mari "e mai cu putere la farmecele si vrajile lor".
Sant-Ilie marcheaza miezul verii pastorale, data cand le era permis ciobanilor sa coboare in sate, pentru prima data dupa urcarea oilor la stana. Cu aceasta ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau in dar iubitelor sau sotiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multa migala.
In vechime, se obisnuia ca in aceasta zi sa se organizeze intalniri ale comunitatilor satesti de pe ambii versanti ai Carpatilor (numite nedei), se organizau targuri de Sant-Ilie, iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. In cadrul acestor manifestari, ce durau mai multe zile si erau considerate a fi bune prilejuri de cunoastere pentru tineri, atmosfera era insufletita de muzica si se facea comert cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte si produse agricole.
Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de Sant-Ilie de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Cu doua-trei saptamani inainte de 20 iulie, pe strazile Falticeniului incepea sa se adune mozaic de lume si se auzeau strigatele si chemarile negustorilor rostite in polona, rusa, letona, ceha, germana, maghiara, turca sau araba. La balciul organizat cu aceasta ocazie ("Comedia din deal") veneau artisti de circ - acrobati, iluzionisti, inghititori de sabii, motociclisti ce evoluau la zidul si globul curajului - soseau parcuri de animale salbatice, erau montate scrancioburi de diverse forme si marimi, erau aduse teatre de papusi, roata norocului si multe alte atractii pentru curiosii adunati "pe deal". Treptat, iarmarocul de la Falticeni, ca de altfel multe alte manifestari traditionale, si-a pierdut importanta, astazi incercandu-se revigorarea lui in cadrul Festivalului folcloric "Sezatoarea".
Sfantul Ilie
- nu se lucreaza de teama pagubelor (traznete, ploaie, grindina).
- il cinstesc mai ales cojocarii, stuparii - se reteaza stupii, se duc faguri si mere la biserica spre binecuvantare si se impart de pomana.
- se culeg in zori plante de leac stropite cu sange de cocos taiat deasupra lor.
- se duc berbecii la berbecar.
- daca tuna vor fi merele si alunele viermanoase; daca ploua, va ploua 20 de zile.
- se tine "Targul de fete de pe Muntele Gaina" din jud. Alba.
20 iulie - Covasna
Nedeea mocaneasca "Sant Ilie la romani" - la care participa si un grup de traditii populare din judetul Sibiu.
20 iulie - Sacele - "Targul feciorilor de la Sacele" - manifestare traditionala ce se organizeaza anual de Sfantul Ilie
Sacele - Sarbatoarea mocanilor de Sant Ilie - sambata si duminica in preajma zilei de Sf. Ilie, in Poiana Angelescu
20 iulie - Polovragi
"Nedeea de la Polovragi" - manifestare etnofolclorica si targ anual.
20 iulie - Falticeni
"Sezatoarea" - spectacol folcloric ce se organizeaza de ziua Sfantului Ilie.
20 iulie - Bezdead, Gaesti
Targuri anuale ce se organizeaza de ziua Sfantului Ilie.
NEDÉIE - Petrecere campeneasca populara de origine pastorala organizata de obicei cu prilejul unei sarbatori sau al unui hram.
Sanzienele
Sanzienele sunt sarbatorite pe 24 iunie, ziua in care se face pomenirea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta si sub denumirea de "Cap de vara”, pentru ca acum soarele ajunge la apogeu.
Potrivit traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile, tamaduiesc bolnavii si apara semanaturile de grindina.
In ajunul Sanzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe camp flori de sanziene si impleteau cununi pe care le aruncau peste case. Daca acestea se agatau de horn, era semn ca se apropie cununia. Cei in varsta aruncau coronite peste casa, pentru a afla cand vor muri. Se credea ca atunci cand coronita va cadea de pe acoperis, moartea este aproape.
Tot in noaptea de Sanziene, fetele isi puneau sub perna flori de sanziene pentru a-si visa ursitul. In unele zone ale tarii, fetele agatau coronitele in diferite locuri si daca a doua zi le gaseau pline de roua, era semn ca se vor marita in vara care urma sa inceapa. Exista si obiceiul ca florile impletite in cununi sa fie duse in ocolul vitelor, unde, cu ochii inchisi, sa fie date spre mancare vitelor. Se credea ca dupa cum va arata vita venita sa manance cununa, asa va fi si viitorul sot!
In noaptea de Sanziene, flacaii aprindeau focuri, invarteau faclii si strigau: "Du-te soare, vino luna,/ Sanzienele imbuna, Sa le creasca floarea-floare,/ galbena, mirositoare, Fetele sa o adune, sa le aseze in cunune, Sa le prinda-n palarie,/ struturi pentru cununie, Boabele sa le rasteasca,/ pana-n toamna sa nunteasca“!.
Gospodarii puneau in seara din ajunul sarbatorii nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, flori de Sanziene la coltul casei dinspre rasarit. Daca in urmatoarea zi gaseau in coronite par de la animale, era semn ca vor avea parte de un an sanatos si roditor pentru animale.
Batranele satului adunau in zorii zilei de 24 iuni, din locuri necalcate, roua Sanzienelor. La intoarcerea spre casa, daca nu vorbeau si nu intalneau pe nimeni, puteau oferi roua ca leac pentru sanatate si dragoste.
Numele de Sanziene desemneaza pe de o parte zanele bune, dar si florile galbene ce infloresc in preajma zilei de 24 iunie.
Sanzienele ca zane, pot fi aducatoare de rele daca oamenii lucreaza in ziua de 24 iunie. Daca nu sunt cinstite, starnesc vijelii si lasa campul fara rod si florile fara leac.
Florile de culoare galbena - sanzienele, erau considerate a fi plante de leac. In vechime, ele erau vandute cu usurinta pe 24 iunie. Cei care vindeau flori strigau in aceasta zi: "Ia sanzienele, sunt bune de leac, aduc noroc!“ sau "Apara de toate relele, de toate bolile!“.
Sanziana, planta erbacee din familia Rubiaceae, are doua denumiri zonale: sanziana (Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramures, nordul Moldovei) si dragaica (Dobrogea, Moldova de sud si centrala, Muntenia).
Botezarea
Schimbarea numelui si botezarea din nou
Inca din cele mai vechi timpuri au existat numeroase superstitii si obiceiuri, intalnite nu doar la popoarele din Europa, ci si din alte continente, legate de credinta ca bolile si suferintele fizice, au drept cauza forte supranaturale malefice.
Atunci cand nici sursa bolilor si nici remediile medicale nu erau cunoscute, omul societatii rurale considera drept cauza fundamentala a neputintelor trupesti, demonii bolilor sau duhurile necurate.
Astfel, a luat nastere o serie de rituri magico-religioase menite sa insele demonul bolii sau moartea. In randul acestor obiceiuri, practicate si pe teritoriul Romaniei ,se numara schimbarea numelui si botezarea din nou.
Schimbarea numelui
Episcopul Melhisedec al Husilor, vorbind de fiul lui Stefan cel Mare, Bogdan al II-lea, observa ca mai avea si numele de Vlad, nume cu care e pomenit intr-o multime de urice ale marelui voievod al Moldovei, dand urmatoarele lamuriri : "Obiceiul de a avea doua numiri, unul de botez, altul adaos pe urma din motive superstitioase, exista si astazi la poporul roman. Cand un copil zace de boala grea si indelungata, mai ales insotita de spasmuri, mamele schimba numele bolnavului, crezand ca prin aceasta ar ascunde oarecum copilul de spiritul cel rau, carele, dupa credinta lor, duce boala".
Chiar si Ion Creanga, in povestea Stan Patitul, face aluzie la aceast obicei, cand eroul basmului, intrebat de nume, ii raspunde dracusorului: "Tot Stan ma cheama, dar de la o boala ce-am avut, cand eram mic, mi-au schimbat numele, din Stan in Ipate, si de-atunci am ramas cu doua nume'.
In Oltenia, primul copil nascut viu - dupa unul sau mai multi nascuti morti, se numeste dupa pierit. Acestui prim copil viu i se schimba numele adesea, i se pune un cercel pe care sta scris al doilea nume. Cel dintai nume se scrie pe o caramida care se arunca intr-o apa curgatoare. Astfel, se incerca inducerea in eroare a duhurilor necurate care, nemaicunoscandu-l pe bolnav, i-ar pierde urma si l-ar lasa in pace.
Un alt obicei presupune ca cel bolnav - in special copiii - sa fie "dat de pomana". Copilul este trecut peste mormantul unui necunoscut, si o alta persoana il primeste, zicand "bogdaproste". Astfel, «duhul rau», cautand sufletul mortului necunoscut, va uita de copilul bolnav.
Folcloristii au confirmat faptul ca datina de a se schimba numele copilului bolnav era practicata in tot cuprinsul Tarii Romanesti, in credinta ca duhul rau se va departa, iar copilul se va insanatosi... "Schimbandu-i numele de botez cu alt nume nou, se crede ca dracul il va pierde, si in veci nu mai da peste el".
Parintele Simion Florea Marian precum si alti folcloristi amintesc de o datina foarte veche la romani, potrivit careia schimbarea numelui se face in urma unei vanzari simulate.
Astfel, femeia, al carei copil boleste sau careia-i mor copiii unul dupa altul, il vinde pe fereastra altei femei, schimbandu-i numele.
Numele cel nou care se da adesea copilului care boleste e acela de Lupu (fem. Lupa), mai rar Ursu (fem. Ursa) sau Zmeu, alteori un nume putin placut, ca: Grozav (fem. Grozava),Grozea,)etc., toate acestea cu scopul de a indeparta duhurile necurate de la el.
Botezarea din nou
Au fost consemnate insa cazuri in care copilul se boteaza a doua oara, dar noaptea si fara fast.
In judetul Olt, se crede ca, daca se boteaza a doua oara un copil bolnav de epilepsie, se vindeca. Pentru aceasta, mama bolnavului trebuie sa aduca 9 ulcioare de aga, in 9 vineri de dimineata, pe nemancate, de la un izvor curat. In vinerea a noua, vine preotul, inainte de rasaritul soarelui, tot pe nemancate si, fara stirea nimanui, boteaza din nou copilul, schimbandu-i numele, astfel ca necuratul sa nu-l mai cunoasca.
Schimbarea numelui si botezarea din nou - perspectiva invataturii crestine
Prin nume, se exprima unicitatea omului, valoarea sa inestimabila in ochii lui Hristos care vine sa caute oaia pierduta. De aceea, Biserica cheama pe fiecare om dupa numele sau in cadrul Sfintelor Taine (Botez, Taina Spovedaniei, primirea Sfintei Impartasanii).
Chiar daca intalnim in Sfanta Scriptura, si in practica Bisericii (la intrarea in monahism), actul schimbarii numelui, acesta are o insemnatate aparte. In timp ce, in popor, schimbarea numelui denota, pe de o parte naivitatea omului simplu (afirmand intrucatva prostia demonilor bolilor, care pot fi pacaliti cu atata usurinta), in Biserica, numele nou, primit la intrarea in monahism, simbolizeaza innoirea vietii. Numele cel nou il trece pe monah in noua identitate, intr-o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel.
In Biserica Ortodoxa, Botezul valid (savarsit in numele Sfintei Treimi) nu se repeta.
In acest sens canonul 47 apostolic mentioneaza: "Episcopul sau presbiterul daca ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevarat sau daca nu ar boteza pe cel spurcat de catre eretici (cei fara credinta adevarata) sa se cateriseasca, ca unul care ia in ras crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevarati de preotii mincinosi.”
Precum este imposibil ca un om sa primeasca de doua ori preotia, asa este imposibil ca acelasi om sa fie din nou botezat.
Existenta acestor obiceiuri, legate de schimbarea numelui si botezarea din nou, constituie o dovada a faptului ca omul de la tara, ba chiar si unii preoti, provenind tot din randul oamenilor simpli, nu delimitau intru totul superstitia, ancorata inca profund in mentalitatea si viata acestora, de invatatura de credinta a Bisericii.
Rusaliile
Duminica Rusaliilor sau Duminica Pogorarii Duhului Sfant, mai este numita si Duminica Cincizecimii, pentru ca acest eveniment a avut loc la cincizeci de zile de la Invierea lui Hristos. In aceasta zi, dupa terminarea slujbei religioase, preotul iese cu credinciosii in camp pentru a sfinti apa folosita la stropitul semanaturilor, iar oamenii impodobesc mormintele cu flori si frunze verzi.
Ce sunt Rusaliile?
Rusaliile sunt cunoscute sub nume diferite: iele, zane, soimane, milostive, doamne, imparatesele-vazduhului, ursoaice, etc. Rusaliile erau respectate, dar nu indragite pentru ca aduceau tot felul de boli.
Oamenii nu stiu cate sunt si nu le spun pe nume, ca nu cumva sa le supere. Rusaliile umbla imbracate in alb, danseaza in vazduh si cauta locuri neumblate. Locurile unde au jucat, raman arse si neroditoare.
Din unele legende aflam ca Rusaliile rapesc din cand in cand un tanar frumos ca sa joace cu el. Cand este eliberat, tanarul nu are voie sa le descopere altora cantecele lor si nici sa le marturiseasca semenilor ce a vazut. In caz contrar, sunt pedepsiti cu moarte sau paralizie.
Nu scapau de pedeapsa nici cei care nu respectau timpul lor - sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Sfantului Duh pana luni dupa-amiaza din saptamana a doua de dupa Rusalii. Pentru a apara gospodaria de invazia Rusaliilor, oamenii obisnuiesc si astazi, in virtutea traditiei, sa arboreze la porti, in foisoare, pe ganguri sau la intrarile in case, ramuri verzi de tei, planta considerata a avea proprietati apotropaice.
Leacuri pentru cei atinsi de Rusalii
Leacul cel mai folosit pentru cei atinsi de Rusalii, era jocul calusarilor. Se mai foloseau si usturoiul si pelinul.
In cinstea Duminicii Rusaliilor, flacaii aduceau din paduri frunze de tei. Ele erau binecuvantate in biserica si apoi erau puse la icoane. Exista credinta ca teiul fereste gospodariile de grindina sau de duhurile rele ale zanelor.
Batranele culeg acum plantele cu puteri tamaduitoare, caci se crede ca numai pana la Sanziene au puteri vindecatoare.
Obiceiuri de Rusalii
La 40 de zile dupa Pasti se sarbatoreste Ispasul sau Inaltarea Domnului. In aceasta zi abunda obiceiurile si practicile magice legate de cultul mortilor, deoarece se credea ca sufletele mortilor se ospatau acum, in zborul lor catre cer. Se credea ca, in drumul catre cer, sufletele mortilor se puteau rataci si ramane pe pamant, transformandu-se in strigoi ce provocau neajunsuri oamenilor si animalelor. De aceea in ziua de Ispas se practica, si astazi, ritualuri magice de aparare: sunt culese si sfintite plante despre care se crede ca au proprietati apotropaice (leustean, alun, paltin); oamenii si animalele se ating cu ramuri de leustean; se buciuma la raspantia drumurilor si pe dealuri; femeile si fetele se incing peste brau cu ramuri de leustean; abunda pomenile pentru morti; se fac vraji si descantece.
In aceasta zi, dupa terminarea slujbei religioase, preotul iese cu credinciosii in camp pentru a sfinti apa folosita la stropitul semanaturilor iar oamenii impodobesc mormintele cu flori si frunze verzi.
Duminica Mare care incheie Ciclul Pascal, cunoscuta si sub denumirea de Pogorarea Sfantului Duh, se suprapune peste sarbatoarea populara a Rusaliilor, sincretismul lor ingreunand disocierea obiceiurilor si practicilor crestine de cele precrestine.
In traditia populara, Rusaliile sunt niste fiinte fantastice, malefice, asemanatoare ielelor, care umbla prin vazduh incepand cu ziua de Strat de Rusalii (miercuri, a 25-a zi dupa Pasti) si provoaca mult rau oamenilor: ii pocesc, ii schimonosesc si ii innebunesc pe toti cei care nu le respecta zilele. De aceea, femeile nu lucrau nimic in toate miercurile care se derulau de la Stratul de Rusalii pana la Duminica Mare. Pentru a apara gospodaria de invazia acestor spirite, in sambata Rusaliilor oamenii obisnuiesc si astazi, in virtutea traditiei, sa arboreze la porti, in foisoare, pe ganguri sau la intrarile in case, ramuri verzi de tei, planta considerata a avea proprietati apotropaice.
Mosii de vara, tinuti in sambata Rusaliilor, sunt unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor. Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi in satele bucovinene.
De Rusalii se dau de pomana vase de lut sau de portelan, cani, strachini si vase de lemn (cofe, cofaiele), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene Mosii de vara incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor. Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depinde de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului. In aceste zile, la portile cimitirelor, se intind mese pline cu colaci si sticle de vin impodobite cu verdeata si flori si au loc slujbe de pomenire, oficiate de preotul satului, dupa care acesta parcurge intregul cimitir pentru a sfinti fiecare mormant. Dupa incheierea ceremonialului, satenii isi daruiesc unii altora ofrandele sfintite de catre preot sau le impart saracilor.
Parte dintre ramurile de tei folosite la Rusalii sunt pastrate peste vara pentru a putea fi folosite in practicile de alungare a furtunilor si a grindinii. Alta data, preotul si satenii ieseau in camp, in ziua a doua de Rusalii, pentru a sfinti apa si a stropi campul, crezandu-se ca, astfel, nu va bate grindina.
Duminica Mare a asimilat si elemente specifice renovarii timpului. Acum se deschidea sezonul culegerii plantelor de leac ce se considerau a fi contaminate, pana la aceasta data, de catre Rusalii.
Sfantul Gheorghe
Sfantul Mare Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai venerati sfinti din calendarul ortodox, sarbatorit in fiecare an pe 23 aprilie.
In traditia populara Sfantul Gheorghe este cunoscut sub numele de San-George. Este considerat a fi un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor.
In spiritualitatea populara, intre San-George si Samedru (Sfantul Dumitru) exista o intelegere cosmica. Se spune ca atunci cand broastele canta pentru prima oara, San-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viata.
In dimineata zilei de San-George, capul familiei, intotdeauna un barbat, asaza la stalpii portilor si ai caselor, la ferestrele si usile caselor si grajdurilor, in gradini si pe mormintele din cimitire ramuri verzi. Astfel, se credea ca oamenii, vitele si semanaturile erau protejate de fortele malefice.
Ramurile verzi erau pastrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri impotriva bolilor. Ele erau puse si in hrana animalelor, in credinta ca acestea vor fi protejate de puterea duhurilor rele.
In ajunul zilei de San-George, fetele de maritat credeau ca isi pot vedea ursitul daca priveau, in aceasta noapte, intr-o cofa plina cu apa.
Exista si obiceiul ca in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele sa puna in mijlocul drumului brazde verzi, impodobite cu coronite, pentru a observa care fecior va calca peste ele. Daca flacaii ce le erau dragi nu calcau pe coronite, fetele credeau ca in acel an se vor casatori. Brazdele si coronitele erau pastrate peste an, pentru a se face cu ele farmece de dragoste sau pentru a fi folosite ca remediu in ameliorarea diferitelor boli.
Tot in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele mergeau pe furis in padure pentru a culege matraguna si navalnic. Aceste plante erau puse in pod sau sub streasina, in credinta ca ele le vor aduce petitori bogati.
Flacaii cautau in dimineata zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasa ce putea sa sfarame lacatele. In ajunul sarbatorii, tinerii mergeau intr-o dumbrava cu o cofa cu apa neinceputa. Vasul era ascuns intr-un loc doar de el stiut. La rasaritul soarelui fiecare privea in cofa cu apa. Daca in vas se afla un fir de iarba, credeau ca se vor casatori cu fata iubita. Dimpotriva, daca in apa se afla o floare uscata, era semn ca tanarul nu se va insura in acel an, iar daca gaseau pamant, se credea ca feciorul va muri in curand.
Femeile casatorite mergeau in padure si culegeau plante doar de ele stiute (mulgatoare, untul vacii), pe care le adaugau in hrana animalelor, in credinta ca vacile vor da mult lapte si de buna calitate.
Nimeni nu avea voie sa doarma in aceasta zi deoarece se credea ca acel care incalca interdictia, avea sa fie somnoros intregul an.
Urzicatul era un alt obicei practicat de San-George. Exista convingerea ca prin urzicat ei vor fi mai ageri, mai harnici si mai sanatosi de-a lungul intregii veri care urma sa inceapa.
Dintre toate obiceiurile enumerate, in comunitatile satesti contemporane se mai pastreaza doar obiceiul impodobirii stalpilor de la poarta cu ramuri verzi.
8 Martie
Ziua Internationala a Femeii a fost sarbatorita pentru prima data pe 8 Martie 1975 de catre Adunarea Generala O.N.U.
In aceasta perioada s-a pus serios problema eliminarii discriminarii femeii si asigurarea de conditii depline de egalitate in viata sociala.
Ca urmare, O.N.U. a proclamat anul 1975 ca An International al Femeii, iar 1976-1985 a fost proclamat Deceniul O.N.U. pentru femei.
In data de 16 decembrie 1977, O.N.U. a sugerat statelor membre, sa stabileasca in functie de traditiile si obiceiurile fiecaruia, o zi din an ca Zi O.N.U. pentru drepturile femeii si pacea internationala.
Pastele Blajinilor
In credinta populara, in lunea dupa duminica Tomei, se sarbatoreste Pastele Blajinilor. In folclor, Blajinii mai sunt cunoscuti si sub numele de Rohmani. Potrivit credintei populare, Blajinii fac parte din cei dintai oameni de pe pamant. Traiesc fara femeile lor, convietuiesc cu ele numai 30 de zile pe an in vederea procreatiei. Blajinii, incapabili de a face rau, s-ar afla dincolo de lumea vazuta, pe unde se varsa Apa Sambetei, in delta ei, pe Ostroavele Albe. Preocuparile Blajinilor sunt postul si rugaciunile pentru cei vii. Desi sunt virtuosi, nu stiu cum sa calculeze data Sfintelor Pasti. Oamenii le vestesc acestora ca a venit Pastele prin intermediul apei, aruncand pe ea coji de oua rosii.
In aceasta zi, in Botosani, batranii dadeau de-a dura oua rosii in amintirea Blajinilor, iar in Bucovina se manca la iarba verde, unde multe firimituri erau lasate sa cada intentionat pe pamant, intru pomenirea celor morti. In cele mai multe locuri din tara noastra, oamenii merg in aceasta zi la cimitire, dand de pomana oua rosii, pasca si cozonac si punand flori pe morminte.
De Pastele Blajinilor nu se pomenesc doar mortii cunoscuti pe linia ascendenta a unei familii, ci intregul neam al stramosilor comuni: Uitatii, Nestiutii, Albii.
Fiecare femeie aduce cu ea un stergar strans la un capat si legat cu o lumanare. Aceste stergare se daruiesc preotului care citeste pomelnicele.
Alte credinte despre Blajini
Exista si credinta ca ei provin din copii nebotezati, morti imediat dupa nastere. Alteori sunt priviti ca fiind cei care sustin stalpii pamantului. Fara Blajini, lumea s-ar scufunda in haos.
In unele versiuni, Blajinii sunt identificati cu urmasii celor care n-au mai reusit sa traverseze marea, atunci cand Moise a eliberat poporul evreu din robia egipteana, despartind apele. Acestia au ramas pe o insula foarte aproape de Rai, pe unde trece Apa Sambetei.
In Bucovina se spune ca "Blajinii sunt jumatatea de sus om, iar jumatatea de jos peste si traiesc intr-un parau; femeile si fetele lor canta foarte frumos, incat rasuna vaile de cantecele lor melodioase".
Exista credinta ca Dumnezeu a creat mai intai uriasii. Pentru ca se razboiau intre ei, Dumnezeu i-a lasat sa piara si i-a creat pe Blajini. Acestia fiind prea mici, au fost mutati pe lumea cealalta si apoi l-a facut pe om.
Blajinii sunt cunoscuti si sub numele de Rohmani. Potrivit cercetatorilor, numele de Rohmani vine din limba traca, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfantul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezenta in antichitatea dobrogeana, olteneasca si transilvana.
1 Martie
Sarbatoare traditionala pe meleagurile noastre, martisorul constitue o contributie specific romaneasca la zestrea de traditii si obiceiuri cu care intram in Uniunea Europeana.
Cunoscutul snur din fire impletite, de culori albe si rosii, reprezentand simbolul primaverii, norocului si bunastarii a fost si este nelipsit la aceasta sarbatoare fiind daruit indeosebi fetelor si femeilor incepand cu 1 martie.
Semnificatia culorilor alb si rosu sau modul de purtare al acestui snur au cunoscut variante de interpretare de-a lungul timpului sau a zonelor teritoriului nostru.
Cu o vechime de peste 8000 ani, atestata prin descoperiri arheologice, sarbatoarea martisorului a cunoscut un bogat bagaj de obiceiuri cu originea in credintele si practicile agrare. Amintim cate ceva din aceste obiceiuri, cateva din ele pastrandu-se si astazi in unele sate:
Femeile purtau snururi la inceputuri confectionate din fire de canepa, lana sau mai tarziu bumbac. De ele atarnau pietricele de rau vopsite in al alb sau rosu, monede de aur, argint sau muguri, flori. Martisorul era prins la copii la gat, la mana, la picior.
Martisorul se purta pana la sfarsitul lunii martie cand el era atarnat intr-un pom inflorit, in crengile visinilor, ciresilor etc. pe cornul sau macesul inflorit ca sa se faca poame multe. Credinta era ca martisorul va fi ridicat spre soare de catre randunele, aducand noroc celui ce l-a pus in pom. Apoi monedele erau folosite pentru a cumpara cas si vin rosu pentru ca toata vara fetele sa aiba fata alba si bucuroasa. Cu alb si rosu se impodobeau si primele oi care intrau in stana sau primul plug iesit la arat.
Semnificatia celor doua culori a cunoscut si ea diferite interpretari: rosul a reprezentat culoarea focului, a sangelui, a primaverii, ferea de deochi si era atribuita vietii, deci femeii. Albul reprezenta limpezimea apelor, a albului norilor sau a iernii si specifica intelepciunea barbatului. Snurul insemna impletirea inseparabila a celor doua sexe, permanenta miscare a materiei sau continuitatea vietii dupa moarte.
Astazi daruirea unui martisor unei personae de sex feminin este un prilej de bucurie.
Snurul este insotit de mici cadouri - obiecte decorative: flori, animalute sau reprezentativul ghiocel. De multe ori aceste obiecte transmit un mesaj, sau urmaresc sa dea gestului o anumita semnificatie.
In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".
Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.
Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.
Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: "scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."
Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.
Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul "Cu bastonul prin Bucuresti": "...La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand "farmece" si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.
...Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi."
La geto-daci Anul Nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.
11 februarie - Sfantul Vlasie
Se spune ca de 11 februarie se deschide gura pasarilor, iar cine lucreaza campul astazi va imparti recolta sa cu pasarile, care-i vor manca semanaturile. De aceea ziua de 11 februarie este sarbatorita in primul rand de agricultori.
Aceasta sarbatoare este tinuta si pentru ca femeile insarcinate sa nasca copii sanatosi, fara malformatii, lucru valabil si pentru animalele din gospodarie. Cand se nasc pui cu mai multe capete, picioare etc., se crede ca diavolul s-a corcit cu animalul respectiv si a pus stapanire pe ograda.
O credinta din Moldova spune ca cine respecta aceasta zi nu ramane niciodata fara bani. Se crede si ca cine a pierdut ceva trebuie sa se roage Sfantului Vlasie pentru a regasi acel lucru.
Inca din cele mai stravechi timpuri Sfantul Vlasie era considerat ocrotitorul animalelor domestice. Crestinii se rugau lui cand li se imbolnavea un cal sau cand se pierdea un vitel. De ce anume il chemau taranii in ajutor?
Iata de ce. In secolul IV, cand imparatul Liciniu ii persecuta pe crestini, locuitorii orasului Sevastia l-au convins pe episcopul lor, Sfantul Vlasie, sa plece din oras, pentru a nu fi prins si supus chinurilor. Sfantul Vlasie i-a ascultat pe oamenii care-l iubeau si s-a asezat cu traiul pe muntele Argeos. Muntele era inconjurat de paduri, in care traiau multe animale.
Animalele veneau deseori la pestera Sfantului. Ele asteptau cu rabdare pana-si termina Cuviosul Vlasie rugaciunea. Dupa aceea el iesea din pestera si binecuvanta animalele, iar ele incepeau sa alerge, sa sara, sa se gudure de bucurie. Pe cele bolnave Sfantul le vindeca, punandu-le mana pe crestet.
Dar iata ca odata slugile imparatului vanau pe muntele Argeos si vazura o multime de animale care se zbenguiau. Mult se minunara ei ca leii nu-i atingeau pe cerbi, iar ursii pe caprioare.
Sfantul Vlasie i-a observat pe vanatori de departe. El a binecuvantat animalele si le-a spus incet:
- Fugiti mai repede sa nu va omoare vanatorii!
Cand s-au apropiat, vanatorii n-au mau vazut nici urma de fiara, in fata lor se afla doar un batran carunt.
- Esti un vrajitor! – i-au zis vanatorii, – cum ai fermecat aceste animale ca sa te asculte?
- Nu sunt vrajitor. Eu sunt crestin din tinerete. Dusmanii credintei m-au alungat din oras. Mai bine traiesc cu fiarele salbatice, decat cu oamenii cei rai, dusmanii lui Hristos…
Multi ani a sihastrit Sfantul Vlasie si in toti anii acestia s-a rugat pentru oameni si pentru prigonitorii sai de asemenea. In tot rastimpul acesta animalele salbatice veneau la el dupa bunatate, mangaiere si dragoste.
Sfantul Trifon
Denumirea de Faurar vine de la Faur, adica timpul cand se ascuteau uneltele pentru inceputul sezonului agrar. Pentru ca are 28 sau 29 de zile, Faurar este considerat fratele cel mic al lunilor anului.
Sfantul Trifon este sarbatorit pe 1 februarie.
In popor exista credinta ca el are putere asupra inceputului de primavara.
Astfel, el este cunoscut in credinta populara ca cel ce pazeste livezile de omizi si lacuste, iar pe oameni, de nebunie. In ziua de pomenire a Sfantului
Trifon se practica o serie de rituri, cu scopul de a asigura protectia si fertilitatea livezilor de pomi fructiferi si a viilor.
In vechime, viticultorii si pomicultorii tineau post in aceasta zi si chemau preotul sa le stropeasca cu agheazma livezile si via, ca aceastea sa fie ferite de nerodire si de seceta sau grindina. In sudul Olteniei exista un ritual complex de pregatire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Taiatul) viilor.
Pe langa acest obicei de taiere a corzilor de vita-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantatiilor si afumau via cu o carpa aprinsa, spre a feri via de patrunderea fortelor malefice. In zonele Banatului si ale Transilvaniei, in ziua de 1 februarie barbatii ieseau in livezi si dupa ce curatau pomii ii stropeau cu apa luata in zori din izvoare si sfintita de preot.
Un alt obicei intalnit in aceasta zi era "scuturatul pomilor".
Cu topoarele in maini, barbatii loveau pomii la radacina, mimand taierea acestora:
"-Mai, pomule, face-i roade, ca de nu, eu te tai". Raspunsul era dat de un copil in varsta de 7-8 care simboliza "sufletul" pomului: "- Lasa-ma, iarta-ma, nu ma lovi, nu ma taia, c-oi inflori si-oi rodi, cand vremea mi-a veni si de noroc ti-oi fi".
O data ce ritualul de la vie era incheiat, viticultorii se indreptau in alai spre casa. Veneau spre casa purtand pe cap cununi facute din primele corzi taiate din vie.
Acasa, viticultorii erau asteptati cu masa abundenta, semn ca astfel trebuia sa fie si productia viticola. Se pare ca Sfantul Trifon a imprumutat si atribute ale zeului Dionysos, caci o cana cu vin ii era destinata spre a castiga bunavointa sa spre a apara viile si a obtine recolte bogate de struguri. In Banat a existat un obicei, astazi pierdut, ca din varful dealurilor cu vii sa se rostogoleasca o roata aprinsa.
Sensul obiceiului era de a fertiliza via si a indeparta de ea duhurile nefaste, printre care si iarna. Ziua de 1 februarie este numita in unele zone Ziua omizilor. In aceasta zi, unele gospodine sfinteau graul si porumbul pe care il aveau spre a fi semanat. Alte gospodine mergeau cu turte la musuroiul furnicilor si le spuneau: "Cum va dau eu de mancare, asa voi sa nu-mi mancati recolta!“.
2 februarie - Stretenie sau Ziua Ursului
La 40 zile dupa Craciun, la 2 februarie, cand biserica ortodoxa sarbatoreste Intampinarea Domnului, spiritualitatea populara pastreaza sarbatoarea numita Stretenie sau Ziua Ursului.
Se considera ca in aceasta zi anotimpul rece se confrunta cu cel cald, sarbatoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a castiga bunavointa animalului salbatic, ei asezau pe potecile pe unde obisnuia sa treaca acesta, bucati de carne sau vase cu miere de albine.
Se considera ca puterea acestui animal era transferata asupra oamenilor, in special asupra copiilor, daca acestia se ungeau, in ziua de 2 aprilie, cu grasime de urs. Bolnavii de "sperietoare" erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par smuls dintr-o blana de urs. Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani.
Dimpotriva, daca in ziua de Stretenie cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.
Sfantul Ilie
Sfantul din mijlocul verii, maretul Ilie, sarbatorit pe 20 iulie, este cel care, in plin sezon agricol, ar trebui sa aduca ploile, cele datatoare de bogatie in recolta. Traditia ne spune ca Sfantul Ilie se plimba pe cer intr-un car, care are cuie pe roti, pentru a nu aluneca. Acestea gauresc cerul, iar apa se scurge pe pamant sub forma de ploaie. In plus, inaintea zile de Sfantul Ilie, se incheie toate obiceiurile de chemare a ploii. In aceasta perioada, pe timp de ploaie, furtuna sau vijelie, oamenii isi fac foarte des semnul crucii, pentru ca Dumnezeu i-a zis lui Ilie, cand i-a dat biciul in mana: „Ilie, in toate ss dai, dar in cruce noua sa nu dai!”...
Cupidon traditional
Un alt obicei romanesc, ce are loc de ziua Sfantului Ilie, e legat de diversele targuri de fete, ce au loc cu precadere in zona muntilor Apuseni, iar cel mai renumit este “Targul de fete de Muntele Gaina”.
Nu se vand fete acolo, pe Gaina. Poate nici nu s-au vandut vreodata. De fapt, este vorba despre o sarbatoare a tuturor motilor, la care tinerii, fete si baieti, joaca, petrec, canta, fac cunostinta, feciorii cu fetele din locuri departate, pentru ca, apoi, multi dintre ei sa se casatoreasca.
Lucrul este explicabil si prin aceea ca in muntii Apuseni, desi sunt sate cu oarecare concentratie pe vai, populatia este foarte risipita, casele fiind indepartate unele de altele. Muntii ii aduna pe oameni in vremuri de restriste, insa ii impiedica totusi sa-si treaca lesne pragul casei in orice anotimp. Asa s-a ajuns la aceasta sarbatoare, care-i aduna pe oameni si-i ajuta sa-si implineasca viata.
Lasata Secului
Lasata Secului reprezinta o sarbatoare ce semnifica ultima zi, cand se mai poate manca "de dulce", inainte de a incepe unul din cele patru mari posturi randuite in Biserica Ortodoxa (Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintelor Pasti, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si Postul Adormirii Maicii Domului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Pasti, este singurul care are doua Lasata Secului, unul pentru carne (Duminica Infricosatei Judecati), celalalt pentru lactate, oua si peste (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.
Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar "un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in "Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.
Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.
Obiceiuri ce premerg Lasata Secului de Pasti
Revelionul Lasatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfasurate de-a lungul a doua saptamani, are loc in sambata sau duminica dinaintea de Lasata Secului de carne (deci inaintea Saptamanii albe) o sarbatoarea asemanatoare cu Revelionul care, in functie de zonele geografice, poarta denumiri diferite precum: La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi - termen care defineste orice petrecere nocturna), Alimori (nume dat rotii de foc, cu alta semnificatie speciala), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se pun paie, panuse de porumb, fan si se da foc), Opait (denumirea vine de las arhaicul instrument de iluminat) dar in esenta traditia este similara.
Sarbatoarea se desfasura o noapte intreaga, sub cerul liber si era un prilej colectiv de veselie a intregii comunitati satesti, la care toti trebuiau sa ia parte. Ca in toate marile evenimente colective din viata satului si acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducand lemne, paie sau coceni de porumb) in jurul carora se strang, cu mic, cu mare si petrec pana dimineata, se canta, se chiuie, se joaca, se fac "strigaturi peste sat” asemanatoare cu cele de la Anul Nou sau din sambata Pastelui. Scopul lor era identic – prin comunicare faptelor urate facute de diferiti membrii ai comunitatii satesti, ei erau iertati si purificati. In Maramures, "strigatul peste sat” se incheia cu versurile: „cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele”. Daca cineva lipsea de la ceremonia obstei, era intrebat in ziua urmatoare: „din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie, mai trai-vom pana la alt an?”.
Punctul culminant al serbarii era incinerarea in camp liber a unei papusi facute din paie. Dupa unii cercetatori aceasta presupune ca in vremuri ancestrale, la ceremoniile innoirii timpului existau jertfe umane. Pe de alta parte, obiceiul Papusii din paie - existent aproape la toate popoarele si practicat si acum (a se vedea traditiile secerisului) sugereaza ca de fapt ar fi o practica de stimulare magica a fertilitatii pamantului.
Saptamana Nebunilor coincide “Saptamana branzei”, denumita si “Saptamana alba”, in care, pentru a se putea pregati treptat intrarea in Postul Mare, dupa ospetele din “Caslegii de Iarna” (perioada intre Craciun si Lasatul Secului, cand se fac petreceri, nunti, oamenii se distreaza, se mananca de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentatie carnea si "clisa” (slanina) si sunt admise branzeturi, lactate si oua.
Numele de "Saptamana Nebunilor” are doua semnificatii. Pe de o parte, in unele zone ale tarii ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada ingaduita sa se casatoreasca, cei care n-au reusit sa faca asta in timpul petrecerilor – deci a Caslegilor. Cea de-a doua - Saptamana Nebunilor este legata de crearea imaginii de imbatranire, moarte si renastere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.
In Joia Furnicilor situata in Saptamana Alba, femeile aduceau ofrande acestor insecte, facand o turta din faina sau malai, pe care o ungeau cu unt sau branza si o puneau pe un musuroi, crezand astfel ca acestea nu vor face pagube in timpul verii.
Legarea granelor este o datina celebrata de Lasata Secului, pentru ca pasarile si toate daunatoarele sa nu distruga recolta.Traditia este ca peste zi sa nu se puna de loc mana pe cereale si nici sa se dea din acestea de mancare la pasari si animale, doarece superstitia este ca atunci recolta va fi distrusa pe camp de pasari si daunatori. Seara insa, se iau graunte diferite in gura, se iese in curte si stand cu ochii inchisi se scuipa la oratanile curtii, apoi se spune: ”cum nu vad eu acuma nimic, asa sa nu vada nici pasarile holda mea”.
Baterea alvitei (halvitei) reprezinta un alt obicei de Lasata Secului, de fapt o ceremonie practicata in sudul tarii. Este tot un prilej de mare veselie colectiva, o petrecere tinereasca organizata mai ales de catre adolescenti. Alvita legata cu o sfoara, este plimbata prin fata tinerilor care organizati pe echipe de cate doi, cu mainile legate la spate, incearca s-o prinda cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reusind doar sa se murdareasca pe fata si pe haine.
Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc in duminica Lasatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distractie colectiva, inainte de a se intra in perioada Postului Pastilor. Sarbatoarea are loc dupa asfintitul soarelui si este legata prin tematica de ceremonialul Mascatilor, dar se reduce doar la un schimb de strigaturi satirice, chiar rautacioase – refenele - intre fetele batrane si "tomnaticii” ce au ramas necasatoriti.
Obiceiuri de dupa Lasata Secului de Pasti
In Saptamana Caii lui Santoader, a doua parte a ciclului, viata intra in normal: spatiul este purificat cu ajutorul Santoaderilor si focurilor rituale: roata de foc, Hodaitele etc.
Cu acest prilej se fac urari de sanatate si rod bogat, oamenii se impaca. etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale si practici magice, poarta diferite denumiri: Martea Santoaderului, Vinerea Santoaderului, Joia Iepelor, Sambata Santoaderului.
Se spune despre Santoaderi ca sunt o herghelie divina, formata din opt feciori frumosi, imbracati in costume populare de sarbatoare, cu copite in opinci si cozi de cal in cioareci, condusa de Santoaderul cel Mare sau Santoaderul cel Schiop. Despre Caii lui Santoader se credea ca intra prin casele cu sezatori si iau fetele la joc, zboara cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu parasesc locuinta in Saptamana Caii lui Santoader, nu meag la sezatoare.
Sarbatoarea cucilor este o datina de primavara cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flacai ce poarta fuste, mascati cu o gluga special alcatuita, din panza de canepa, cu aplicatii din lana, broderii, hartie colorata, fulgi, pene si doua coarne inalte, legate intre ele ca o scara. Ei au un clopot in spate si un bat in mana iar in dimineata de Lasata Secului, sau a doua zi, alergau dupa copii si femei, uneori chiar ii tranteau. Dupa amiaza purtau o nuia de care era legata o opinca, cu care atingeau pe trecatori. Spre seara mergeau pe la casele oamenilor si incingeau hore. Superstitiile legate de ei sunt multe, cea mai importanta este: "Daca omul sau oricine nu primeste vreo lovitura de la cuci in aceasta zi, se zice ca acela nu va fi sanatos peste an”.
Lunea curata, prima zi dupa Lasatul Secului, era consacrata prepararii borsului, aliment nelipsit din Postul Pastelui. Metoda prepararii nu era intamplatoare ci se faceau “vraji, descantece, gesturi si formule magice care garantau fermentarea, puritatea si calitatea tamaduitoare de boli, la trecerea de la iarna la primavara (Bucovina, Moldova, Transilvania).
Martea vaselor denumea ziua in care vasele folosite pentru mancarea “de dulce” se spalau cu lesie pentru a fi purificate in vederea mancarii de post, se procura “piatra vanata” (pentru stropirea vitei de vie impotriva manei) , se strangea zapada netopita, pentru a se face apa folosita in rituri magice de infrumusetare, sau pentru a se stropi ritual podelele cand se maturau, se faceau farmece si vraji.
Miercurea stramba era o sarbatoare tinuta, mai ales in Oltenia, pentru sanatatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.
Joia iepelor era celebrata prin diferite interdictii de munca, pentru a asigura sanatatea animalelor, mai ales a cailor. O intalnim in sate din Oltenia, Muntenia si Moldova .
Vinerea Santoaderului, vinerea de dupa Lasatul Secului de Paste ii este dedicata unuia dintre Caii lui Santoader si este asteptata cu interes de fetele nemaritate si de tinerele neveste. Inainte de rasaritul soarelui, fetele scot radacina omanului, iarba cu intrebuintari in medicina populara, in vraji si in descantece.
Din relatarile prof. Ion Ghinoiu aflam: "Planta cunoscuta si sub numele de Iarba Mare era invocata in ziua de vineri, dupa Lasatul Secului de Pasti, sa dea frumusete si par bogat fetelor si nevestelor. Dimineata, inainte de rasaritul soarelui, fetele cautau si scoteau din pamant radacina Homanului, cinsteau cu sare si paine pamantul in care a crescut si-l invocau pe Santoaderul cel Mare: "Toadere, Santoadere,/ Da cosita fetelor/ Cat e coada iepelor!".
Sambata Santoaderului se spune ca apartine celui mai puternic si afurisit dintre Caii lui Santoader. Este ziua cand se spala parul cu apa amintita, se tunde parul de pe fruntea vacilor ( invocand acelasi descantec de mai sus, pentru a creste parul fetelor) - ele nu au voie sa iasa din casa fara a fi spalate” deoarece le mananca caii parul”, este ziua cand fetele (trecute de 14 ani) isi despart parul cu carare la mijloc, semn ca pot sa fie introduse de flacai in hora satului.
Se fac mancaruri speciale ( boabe de grau sau porumb fierte si indulcite cu miere) se fac colaci din faina de grau – denumiti Brandusei, care se dau de pomana. Se face coliva de sufletul mortilor, denumita Coliva lui Santoader si se duce la biserica si cimitir. Credinta este ca daca o parte este pastrata si mancata peste an, te apara de friguri.
Insuratitul si infartatitul
La data cand era sarbatorit Santoaderul se separau nu numai varstele, ci, de cele mai multe ori, si sexele. In satele din Muntii Apuseni, fetele de la 14 ani in sus, se spalau in seara de Santoader pe cap cu lesie din parlangina, iarba cu miros placut, pe care o purtau nevestele si fetele in san. Spalarea si aranjarea parului marcau trecerea rituala a unui important prag: implinirea varstei de 14 ani si intrarea lor in categoria fetelor de maritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru casatorie”.
Printr-un ritual complex, numit "prinsul Suratelor" in Muscel, Arges, Dambovita, "infratitul si insuratitul" in unele zone ale Olteniei, insotirea" in Tara Hategului, "prinsul verilor si varutelor" in sudul Transilvaniei, se realiza despartirea copilariei de tinerete. Gestul ritualic reprezinta un legamant juvenil legat pana la moarte, pe alte criterii decat cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufleteasca), la Santoader dar si la alte sarbatori, precum Mosii de Vara, Matcalau, Rapotinul Testelor.
Incuratul cailor reprezinta un obicei efectuat in sudul tarii, de fapt se alergau caii cu rol ritual si practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe de o parte sa se vada vrednicia ingrijitorilor cailor, pe de alta parte calitatea rasei calului. In Bucuresti, pe vremuri aceasta tradite se efectua la Bucur Obor, in Colentina si in Cotroceni – actualul cartier Militari.
Sfantul Andrei
Noaptea Sfantului Andrei, de pe 29 spre 30 noiembrie, este in credinta populara o noapte de spaima, deoarece este momentul in care toti strigoii, vii si morti, se lupta intre ei. Prezenta strigoilor este periculoasa pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, fura mana granelor si sporul vitelor, aduc boli, grindina si alte suferinte.
Cine sunt strigoii?
In credinta populara, intalnim atat strigoi vii, cat si strigoi morti. Strigoii vii sunt persoanele care se nasc cu caita sau coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase. In noaptea Sfantului Andrei, sufletul le iese din corp si merge sa se lupte cu ceilalti strigoi. Se spune ca a doua zi, acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata.
Strigoii morti sunt spiritele celor decedati care nu ajung in lumea de dincolo, ratacesc pe drum, fie din cauza faptului ca au fost strigoi in viata, fie ca li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare.
Tudor Pamfile sustine ca atunci "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini".
Acesta este motivul pentu care oamenii, in noaptea Sfantului Andrei, incercau sa se apere de strigoi prin ungerea usilor, ferestrelor casei si ale grajdului cu usturoi. Femeile intorceau in aceasta noapte oalele si canile cu gura in jos, ca strigoii sa nu salasluiasca in ele. Cenusa era scoasa din soba, ca aceste spirite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Exista obiceiul de a se arunca paine prin curte, ca strigoii flamanzi sa nu caute prin casa de-ale gurii.
Pazitul Usturoiului
In noaptea Sfantului Andrei, in viata satului era prezenta o petrecere a tinerilor numita Pazitul Usturoiului. Fetele aduceau cu ele trei capatani de usturoi, care erau puse intr-o covata si pazite de o batrana la lumina unei lumanari. Dupa petrecere, usturoiul era impartit si asezat la o icoana. Era folosit in cadrul anului ca leac pentru vindecarea bolilor. Exista si obiceiul ca unele fete sa semene un catel de usturoi, si dupa modul in care incoltea si crestea, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.
Sfantul Andrei - Traditii, obiceiuri si superstitii
SANTANDREI
Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.
Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii.
De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc.
In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului).
Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.
Bocetul Andreiului
La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului.
Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului.
De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.
Noaptea strigoilor
Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate.
Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor.
In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului.
La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau.
Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128).
Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.
Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc.
In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc.
In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou.
Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.
Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc.
In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137).
Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.
Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici.
Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul.
Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.
Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.
Aflarea ursitei
Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului.
Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.
Acte de divinatie
Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.
Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.
Covasa. Bautura rituala
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini "pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos" (Pamfile, 1914, p. 145).
In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om "este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi".
Sfantul Dumitru
In credinta populara, anul este impartit in vara si iarna. Daca Sfantul Gheorghe incuie iarna si infrunzeste intreaga natura, Sfantul Dumitru desfrunzeste codrul si usuca toate plantele. Exista credinta ca in aceasta zi, caldura intra in pamant si gerul incepe a-si arata coltii.
In Ajunul sarbatorii Sfantului Dimitrie, se aprind focuri, peste care sar copii pentru a fi sanatosi tot anul. Focul are si menirea de a alunga fiarele si de a incalzi mortii. Dupa ce focul este stins, taranii arunca un carbune in gradina, ca aceasta sa primeasca putere de a rodi.
Sfantul Dumitru este considerat si patronul pastorilor. Este ziua in care ciobanii afla cum va fi iarna. Acestia isi aseaza cojocul in mijlocul oilor si asteapta sa vada ce oaie se va aseza pe el. Daca se va culca o oaie neagra, iarna va fi buna, iar daca se va culca o oaie alba, iarna va fi aspra. Un alt mod de a afla cum va fi iarna, este sa urmaresti mersul oilor in dimineata sarbatorii Sfantului Dumitru. Daca dimineata se va trezi intai o oaie alba si va pleca inspre sud, iarna va fi grea; daca se va trezi o oaie neagra si va pleca spre nord, iarna va fi usoara.
Ziua Sfantului Dumitru era si o zi a soroacelor, se terminau invoielile incheiate intre stapanii oilor si ciobani la San-George, de unde si zicerea ca "la San-George se incaiera cainii iar la Samedru se sfadesc stapanii".
De Sfantul Dumitru se tocmesc servitorii pentru diverse treburi si se strica stanele. Taranii tund coama cailor pana la trei ani, ca sa aiba par frumos.
In anumite zone, taranii il cinstesc pe Sfantul Dimitrie, Izvoratorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, folosit la Sfanta Impartasanie.
Alte credinte in ziua Sfantului Dumitru:
- daca de Sfantul Dumitru este vreme aspra, iarna va fi buna, iar de va fi vreme buna, toamna va fi lunga si frumoasa;
- nu se piaptana, ca-i primejdios de lupi;
- daca luna va fi plina si cerul acoperit de nori, iarna va fi aspra, cu zapezi grele;
- se face pomana grau fiert cu unt, lapte sau branza.
Paparuda
Paparuda reprezinta denumirea cea mai raspandita a ritului magic de "provocare a ploilor aducatoare de belsug", practicat pe timp de seceta, si ocupa un loc distinct intre obiceiurile agrare in desfasurarea carora apa joaca un rol de prim ordin.
Pe langa forma romaneasca, Paparuda (papaluga, paparuga, papalugara, peperuia, pipiruda, babaluda, matahula, papalunga, babaruta, babaruga, dodoloaie), si cea aromana, Pirpiruna, este inatalnita forma bulgara Perperuda (obicei bulgar in timp de seceta) si, totodata, se gasesc consemnate, dialectal, formele sarbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna si slavonul prporuse.
Descrisa mai intai de Dimitrie Cantemir, in Descriptio Moldaviae, ea a fost inregistrata mai ales incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, asadar dupa un secol si jumatate de la prima ei atestare la noi. Paparuda a fost atestata in toate provinciile tarii noastre, exceptie facand Bucovina si Maramuresul. Ea apare si la romanii din Banatul jugoslav si la cei din Ungaria, precum si in toata Moldova.
Dupa cum apare in descrierea facuta de Cantemir, in spatiul sud-est european, inclusiv la romani, forma initiala a fost practicata de copii, dintre care o fata aflata la varsta puritatii rituale indeplinea rolul principal. Toate celelalte forme, in care alaiul cuprinde si persoane ce au depasit conditia puritatii rituale sau cele al caror protagonist principal este de sex masculin sunt ulterioare sau degradate (in special cele practicate de tigani si care anunta de altfel din timp disparitia iminenta a obiceiului) sau forme contaminate cu elemente apartinatoare altor obiceiuri, rituri si practici populare.
Paparuda este, la origine, o straveche creatie mitica ce imbina in continutul ei elemente magice si religioase, si ea nu poate fi confundata cu acele "rituri marunte contra secetei". De pilda, dezlegarea ploii "cu toporul", "cu trei lacate pe care le incuie mereu si le descuie in apa", "cu un bat de alun cu care s-a scos o broasca din gura unui sarpe" etc. Vrajile acestea, cu radacini in preistorie, au fost intalnite atat la popoarele europene civilizate, cat si la triburile inapoiate din Africa, si sunt foarte interesante, dar nu pot fi confundate cu obiceiul nostru.
Asemenea Caloianului, Sangeorzului si Dragaicei, Paparuda a fost la origine un rit de etapa, care se oficia la data fixa. Cat priveste data la care avea loc aceasta, parerile specialistilor sunt foarte diferite; mai frecvent apare a treia joi dupa Pasti, dar, alaturi de aceasta apare si prima si a patra, a cincea si chiar a noua joi dupa Pasti. Faptul nu ne surprinde daca avem in vedere ca, pe langa schimbarile pe care le-a suferit calendarul oficial in cursul timpului, insasi data la care cade sarbatoarea Pastelui variaza de la un an la altul, cu diferente ce ajung pana la patru-cinci saptamani.
Avem de-a face cu o manifestare de magie publica si colectiva, si anume cu o magie prin analogie, pornind de la principiul, intalnit in mentalitatea arhaica, conform caruia imitarea ploii era suficienta pentru producerea ei. Prin Oltenia, in drumul ei de-a lungul satului, protagonista obiceiului se straduia sa stropeasca cu apa mai cu seama femeile insarcinate. Prin Hunedoara protagonista purta uneori cu ea o cruce din cimitir, care se arunca apoi pe apa.
Paparuda reprezenta o zeitate, de vreme ce in calendarul popular i s-a consacrat o zi anumita asemenea sfintilor: "ziua de Paparuda”, care e "o zi sfanta", in care, ca si in celelalte sarbatori, nu se lucra. Ca personaj sfant ea aparea sub urmatoarele nume: "o sfanta care diriguieste ploile","un sfant diriguitor al ploilor", "zeita ploilor", "datatoarea de ploaie", sau "o femeie care umbla cu ploile".
Drept dovada in acest sens stau unele din formulele de invocatie prezente in cantecul Paparudei: "Paparuda, ruda / Vino de ne uda", "Paparuda, Paparuda / Sai in sus si sai in jos, / Sai in sus ca norii / Si dezleaga ploili" sau "si descuie ploile" sau "Sparge norii", "urneste norii" sau "Die papadie / Spune-i ploii ca sa vie" etc.
Paparuda prezinta asemanari si cu alte obiceiuri, cum sunt colindatul, Calusul. Ca si in cazul acestora, alaiul colinda pe ulitele satului, oprindu-se in fata tuturor gospodariilor si intrind chiar in curtile acestora, dupa ce uneori se cerea permisiunea gazdei. Se credea, ca si in cazul colindatului si Calusului ca "la casa la care vor merge ele [paparudele] ii va merge bine in acel an, iar la care nu, ii va merge rau".
Paparudele primeau daruri, asemenea colindatorilor, intre care oua, ca si in obiceiul Sangeorzul. Uneori darurile erau cerute prin insusi textul poetic, ca si in cazul colindelor: "S-o olcuta noua, / Da-ne, nana, noua", (Bihor), "C-o galeata noua, / C-o mana de oua" (Harghita) sau "Babaluga! / Doua oaua / Si-o placinta / S-on tier de carne fripta" (Campia Transilvaniei).
Ca si in colinde, in incheierea desfasurarii obiceiului se exprimau urari: "Stapana sa traiasca, / Sa le stapaneasca! (Oltenia, Muntenia), "Ce-i in casa sa traiasca, / Ce-i afara izvorasca" (Oltenia).
Sfanta Maria
Sfanta Maria Mare (Adormirea Maicii Domnului) este praznuita in fiecare an la 15 august. In dimineata acestei zile, femeile merg la biserica si impart struguri, prune si faguri de miere. Apoi, femeile merg in cimitir si tamaiaza mormintele rudelor.
Ciobanii coboara oile de la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula, se interzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei.
De Sfanta Marie, fetele purtau o planta numita "navalnic", care avea puterea sa aduca petitori.
Daca in apropierea zilei Sfintei Marii infloreau trandafirii, era un semn ca toamna va fi lunga.
In sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor.
De pe 15 august se deschidea, in satul traditional, un important sezon al nuntilor, sezon care tinea pana la intrarea in postul Craciunului. In aceasta zi se organizau targurile si iarmaroacele de toamna.
Perioada dintre cele doua Santamarii, Santamaria Mare (15 august) si Santamaria Mica (8 septembrie), era considerata perioada cea mai potrivita pentru semanaturile de toamna.
In aceasta zi erau adunate ultimele plante de leac.
In perioada postului Sfintei Marii fetele isi cos costume speciale, lucrate numai in alb, pentru pelerinajul din zilele de 14-15 septembrie la manastirile care poarta hramul Sfanta Maria (Ciosa, Nicula, Moisei, Manastirea Hodos Bodrog, Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, Tismana, Rohia, Bixad, etc).
Deochiul - Ochiul pizmas
Atunci cand o persoana invidioasa vede ceva bun la alta, ea va suferi. In cazul diavolului se intampla acelasi lucru. Diavolul si invidiosii ii pizmuiesc pe ceilalti, care fac binele. Aceasta este caracteristica lor comuna. Diavolul o exploateaza din plin. Se foloseste de ea pentru a-si extinde rautatea si la altii. Cu alte cuvinte, o privire perspectiva pizmasa devine un comportament sau o calauza prin care se raspanseste otrava diavolului. "Deochiul - zice Sfantul Vasile cel Mare - este o actiune a diavolului savarsita de oamenii pizmasi." Intr-o rugaciune a Sfantului Vasile se cere: "Risipeste orice lucrare a diavolului, orice atac dracesc."
Aceasta inseamna ca ochiul pizmas nu este, de exemplu, o banala durere se cap, o ameteala obisnuita sau altceva. Hotarat, este ceva teribil, ceva ingrozitor, ceva de nesuferit, ceva dracesc. Martori oculari relateaza ca un satean avea un cal frumos. O persoana invidioasa, uitandu-se la el, a zis: "Ce cal frumos!", iar animalul a cazut mort chiar atunci. Este cu siguranta o actiune a diavolului.
Povestea de mai sus scoate in evidenta faptul ca numai cei plini se rautate au acest deochi in ei: "Risipiti orice otrava a oamenilor stricati si pizmareti" (din Rugaciunea impotriva pizmei).
Pe cine vatama deochiul ?
Evident, fiindca deochiul este o actiune a diavolului, el poate vatama pe oricine care este lipsit de aparare, care nu este inzestrat cu armele necesare infruntarii diavolului si a mestesugirilor sale: rugaciunea, postul, spovedania si Dumnezeiasca Impartasanie.
Iata se ce:
- Sfintii nu sunt vatamati.
- Preotii, de asemenea, nu sunt vatamati (din pricina Preotiei).
Izgonirea deochiului
Rugaciunea este una dintre cele mai bune metode de ferire de deochi. Dat fiind faptul ca deochiul este o actiune a diavolului, este trebuinta de o rugaciune speciala pentru a-l exorciza. Biserica Ortodoxa a stabilit o rugaciune deosebita impotriva deochiului, prin care diavolul este alungat.
Dansul Dragaicei
Zeita agrara, protectoare a lanurilor inspicate de grau si a femeilor maritate, sinonima cu Sanziana este, in Muntenia, sudul Moldovei si Dobrogea, Dragaica. Aceasta se naste la 9 martie, echinoctiul de primavara in Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, creste si se maturizeaza miraculos pana la 24 iunie, ziua solstitiului de vara in Calendarul gregorian, cand, infloreste planta ce-i poarta numele, sanziana sau dragaica, si este invocata de fecioare la varsta casatoriei si de neveste cu copii in brate in timpul dansului ei nuptial, Jocul Dragaicei. In obiceiurile, credintele si folclorul romanesc Dragaica pastreaza amintirea Marii Zeite neolitice, divinitate lunara, echinoctiala si agrara, identificata cu Diana si Iuno in Panteonul roman si cu Hera si Artemis in Panteonul grec.
Dragaica sau Sanziana, numita in diferite zone etnografice Dardaica, Imparateasa, Stapana Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pamant sau ar pluti prin aer in ziua solstitiului de vara si s-ar desfata, cantand si dansand; impreuna cu alaiul sau nuptial format din zane fecioare si fete frumoase, peste campuri si paduri. In cetele de Dragaica din sudul Munteniei, fata care joaca rolul zeitei este imbracata ca o mireasa, cu rochie alba si cu cununa impletita din flori de sanziene (dragaica) pe cap, insemn al cununiei.
In timpul ceremoniei nuptiale zeita baga bob spicului de grau si miros plantelor de leac, vindeca bolile si suferintele oamenilor, in special bolile copiilor, apara holdele de grindina, furtuni si vijelie, urseste fetele de maritat etc. Dar, cand i se nesocoteste ziua, ea starneste vartejuri si vijelii, aduce grindina, ia oamenii pe sus si ii imbolnaveste, lasa florile fara leac si miros. Dupa Dansul Dragaicei din ziua cand si soarele joaca pe cer la amiaza, apar primele semne ca vara se intoarce spre iarna: incepe sa scada lungimea zilelor si sa sporeasca noptile, se usuca radacina graului paralel cu coacerea bobului in spic, rasare pe cer constelatia Gainusei (Closa cu Pui), florile isi pierd din miros si din puterea tamaduitoare de boala, cucul inceteaza sa mai cante, apar licuricii in paduri, se intoarce frunza pe ulm, plop si tei etc.
Manifestarile cultice de altadata, de cinstire a zeitei agrare, au devenit ocazii de intalnire si cunoastere a tinerilor in vederea casatoriei si, apoi, vestite targuri, balciuri si iarmaroace de Dragaica, Sanziene si de Fete. Zeita agrara la varsta fecunditatii si maternitatii a fost atestata cu numele de Dragaica in Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei si cu numele de Sanziana in Oltenia, Banat, Transilvania, Maramures, Bucovina.
Jocul Dragaicelor a fost atestat pentru prima data in Moldova de catre Dimitrie Cantemir (Cantemir, 1973, p. 341) si apoi in Muntenia si Dobrogea din raspunsurile primite la chestionarul lansat de N. Densuseanu (Fochi, 1976, p. 116-119). Ov. Barlea aprecia ca, spre deosebire de Lazar, unde ritualul este dedus din textul folcloric, ritualul Dragaicei a fost reconstituit numai din informatiile de natura etnografica. Versurile, atunci cand apar, sunt numai un indemn la joc (Barlea, 1981, voI. 1, p. 405).
Ceata era formata din fecioare, doua sau patru la numar, din care una sau doua imbracate baieteste. Cand avea si steag, ceata numara cinci persoane. Fetele se numeau Dragaicute sau, in Teleorman, Dragan si Dragaica. Flacaul care le canta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol in desfasurarea jocului. Din recuzita Dragaicei nu lipsea naframa, marama, basmaua), ce se flutura in timpul dansului. In unele sate din sudul tarii cetele purtau un steag impodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grau, asemanator steagului purtat de calusari. Steagul Dragaicelor, intalnit de Horia Barbu Oprisan in judetul Teleorman, era facut dintr-o prajina de 2-3 m careia i se atasa in varf o cruce de lemn. Pe steag, in varf, se legau usturoi si flori de dragaica (sanziene), iar pe bratele crucii se agatau margele, bratari, multe tichiute si hainute de copii. Cand jucau Dragaicele, mamele le dadeau diferite piese de imbracaminte ale copiilor sa le puna pe steag si sa le joace (Oprisan, 1972, p. 276). Pelinul si florile de sanziene ii confereau steagului purtat de fetele teleormanence calitati apotropaice si purificatoare captate prin acte magice in favoarea copiilor.
In unele sate participantele purtau cate o coasa sau o secera, amanunt important pentru descifrarea functiei rito-magice a dansului. In scenariul ritual care insotea cultivarea graului, incepand cu aratul si semanatul si terminand cu recoltatul si pregatirea painii, Dragaicei ii apartinea secventa cand holdele de grau erau "in parg", inainte de recoltat.
Semnificatiile initiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din ceata Dragaicei cu holdele de grau aflate in pragul rodirii si transferul fertilitatii in dublu sens: vegetal si uman.
Pozitia solstitiala a obiceiului ii conferea insa si o valoare rituala in scurgerea timpului. De-a lungul unei indelungate evolutii, jocul Dragaicei a devenit un ritual polifunctional: ajuta "sa bage bob graul", "sa coaca holdele"', sa apere copiii de boli si altele.
Dupa informatiile mai vechi ceata colinda mai multe sate, in timp ce sursele documentare recente limiteaza actiunea ei la nivelul unui singur sat, in vatra sau in vatra si mosia acesteia. Dragaicele faceau pasi dansati, sareau si duelau cu coasele, mai ales atunci cand se intalneau doua cete, rupeau bucati din naframele purtate si le imparteau pe la casele colindate.
Data de desfasurare a Dragaicei (jocul este atestat in sudul si estul tarii unde Sanzienele se numesc Dragaice) este fixa, 24 iunie, in imediata apropiere a solstitiului de vara, cand, dupa credinta populara, soarele joaca de bucurie in momentul rasaritului.
Timpul care se naste la solstitiul de iarna, marcat de cresterea zilei "cu cat se misca puiul in gaoace", ajunge la maturitate la solstitiul de vara. O data cu maturizarea timpului se maturiza insa si recolta, in special graul, care urma sa fie recoltat.
Aparitia coasei nu poate avea alta semnificatie in acest stravechi obicei decat secerarea (omorarea) plantelor care si-au implinit menirea parcurgand drumul de la samanta semanata la samanta recoltata. De aici pana la reprezentarea mortii cu coasa in spate cu care secera neincetat vietile omenesti este numai un pas.
Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului in marele ritm al naturii: omul este o samanta care germineaza, creste, se inmulteste si moare.
Duelul cosmic dintre vara si iarna, dintre zi si noapte este castigat intr-un an de doua ori de fortele benefice si de doua ori de fortele malefice. Lupta cu coasele, ca si opozitia dintre dansatoarele perechi amintesc de ceea ce se petrece in alt dans ritual, jucat initial la echinoctiul de primavara, Calusarii. Dragaicele par a reprezenta cele doua forte aflate in permanenta opozitie, dar care isi impart victoriile cu exactitate astronomica.
Ielele
Dintre toate fiintele supranaturale a caror menire e sa faca rau oamenilor, cele mai de temut sunt Ielele. Nici unele n-au atatea nume ca acestea, nume eufemistice, create pentru a le imbuna, pentru a nu atrage asupra-si efectele teribile ale maniei lor.
Numele de Iele, identic cu pronumele personal feminin, ele, dupa cum dovedeste sinonimul Dansele, le-a fost dat pentru a evita rostirea unui nume care ar fi putut sa le supere. Celelalte nume, formate din epitete, unul mai magulitor decat altul, sunt extrem de numeroase. Le citam pe cele mai cunoscute: Mandrele, Frumoasele, Frumuselele, Ale-frumoase, Zanele, Sfintele, Ale-sfinte, Milostivele, Miluitele, Vrednicele, Cinstitele, Harnicele, Puternicele, Maiestrele, Soimanele, Vitezele, Doamnele, Cuconitele, Jupanesele, Imparatesele, Vantoasele, Vinturitele, Dragaicele, Nemaipomenitele, Iudele, Fetele campului, Fetele lui Sandru etc.
Ielele sunt niste duhuri, in chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la numar, de o frumusete uimitoare. Dupa unii, au aripi, sunt imbracate in alb, de sus pana jos, au zale pe piept si clopotei la picioare. Umbla despletite si capul le e impodobit cu flori. Extragem dintr-un descantec de "Soimane", din Ploiesti si din judetul Buzau, urmatoarea descriere a Ielelor:
"Noua sfinte Soimane, La rasarit a plecat.
Cu noua lopatele, Cu (cutare) s-a-ntalnit.
Cu noua maturele, Pe el l-a-ntampinat,
Cu rochii negre-mpodobite, L-a sagetat,
Cu salbi de galbeni gatite. Varsaturi,
Cu rochiile rotate, Trecaturi.
Cu iile raurate, Ameteala,
Cu salbile pe piept lasate. Fierbinteala
De la apus s-a ridicat, In trup i-a lasat...."
Traiesc in paduri departate si in zavoaie si, cand trec zburand prin vazduh dintr-un zavoi intr-altul, peste varfurile copacilor, se aude cum chita din gura, din viori, din fluiere sau din cimpoaie. Uneori trec pe deasupra intr-o caruta luata de pe pamant. Cateodata au cu ele lumanari, cand vezi pe sus niste luminite, cand trec ele insotite de lautari sau cimpoieri.
Se hranesc cu flori si beau apa din izvoare. Aici e locul lor de intalnire si tot aici se scalda. Petrecerea lor e cantarea si jocul. Versul lor e asa de duios, ca nu se poate asemana cu nici o cantare de fiinta omeneasca. De aceea, unuia care canta bine i se zice: „canta ca Ale-sfinte'" sau „ca Milostivele", „ca Soimanele", ori „canta parca-i luat din Soimane'".
Intind o hora si joaca pana dupa miezul noptii. Daca joaca pe pamant, isi aleg o poienita curata, in inima codrului sau a zavoiului, o gradina cu iarba verde sau o fata de arie, unde apoi isi intind masa. Pe unde au jucat ele, nu mai creste iarba. Iarba care a fost verde se usuca, parc-ar fi fost parlita de foc.
Se vede uneori pe pajiste cate un rotocol fara iarba, pe unde au calcat Ielele jucand. Creste mai tarziu otava pe locul acela parlit, dar vitele nu vor s-o manance. Ele sunt sfinte, ca, pe unde e gradina lor, nu umbla nici vite, nici care. Nu-i e permis nici omului sa mearga pe-acolo decat pana la pranz.
Dupa pranz, ele se duc la flori, ca sa-si culeaga mancarea. Ciupesc din toate florile, si din toate buruienile, ca sa n-aiba leac. Cine le-a auzit, zice c-ar fi cantand:
"Daca n-ar fi avrameasa,
Musetel si imparateasa,
Odolean si leustean.
Usturoi de samulastra,
Toata lumea ar fi a noastra."
Sau:
"Cand n-ar mai fi
Avrameasa si carstaneasa
Si leustean la fereastra,
Ar fi toata lumea a noastra."
Vezi ca lumea pune sa creasca leustean pe la fereastra, si ele nu se pot apropia de casa. Tot astfel, intr-o insemnare a monahului Porfirie, din anul 1839 : "Babele si bobarii invata pe oameni sa poarte usturoi trei catei in punga, curea, brau, ca sa nu-i bantueasca Ielele. O buruiana radacina de odolean, radacina avrameasa-carstineasa, asemenea sa poarte, ca nu pot a se apropia de ei Maiestrele, pe care zic mincinoasele vrajitoare ca le-au auzit cantand in raspantii aceste vorbe:
«De n-ar fi avrameasa-carstineasa. Ar fi toata lumea a noastra!»".
Daca trece cineva pe locul unde fac ele hora sau pe unde au jucat Ielele, il pocesc, si omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor, nici cu ale doftorilor. De aceea, cel ce vede pe undeva un rotocol de iarba calcata, sa se fereasca de a calca pe acolo, caci e locul unde au jucat Ielele si poate sa-l poceasca; i se zgarcesc mainile si picioarele. Daca sade cineva in vatra lor, se spuzeste pe tot trupul sau se umple de bube. Daca le superi de la veselia lor, ele se inraiesc si te ologesc ; daca insa le lasi in voia lor, nesuparate, iti dau cateodata tot ce le ceri. Cine aude cantarea lor ramane surd, iar cel ce raspunde, cand il striga ele pe nume, ramane mut. Daca cel ce le-a simtit ca vin, nu s-a trantit cu fata la pamant si nu si-a pus ceva in cap, ca sa nu le vada si sa nu auda cantarea lor, Ielele vin la dansul, si omul ramane mut si schilod.
Cand vor sa pedepseasca pe cineva, Ielele il dezmiarda prin cantari, il adorm in visuri placute, apoi joaca de trei ori hora in jurul lui si incep sa-l blesteme: ori limba sa i se lege, ori din minte sa-si sara, ori sa nu-si mai dea peste leac. De cele mai multe ori, ii iau mainile sau picioarele, ori ii stramba fata. Atunci se zice ca omul e "soimanit", caci au dat Soimanele peste el.
Dar nu numai cand vine omul in timpul cand petrec Ielele, il schilodesc. Cateodata doarme cineva pe-afara, noaptea, si cand trec ele in zbor pe deasupra lui, ii sucesc mainile si picioarele, il damblagesc. Altii mai spun ca ele umbla noaptea pe sub streasina casei si, daca trece omul sau urineaza pe-acolo, il ologesc. Cainii le simt: cand trec ele pe langa casa, incep sa urle.
Ielele vin noaptea si te striga la poarta, dar sa nu raspunzi, daca nu te striga de trei ori. Cine raspunde inainte de a fi strigat de trei ori. Ielele il ologesc sau il innebunesc. Unul a raspuns indata si a iesit afara la poarta si i s-a intors gatul la spate : l-au strambat Ielele.
Pe locul unde au jucat ele, se gasesc uneori semne: margele, par sau altele. Cine se atinge de aceste lucruri se poceste. Intr-o seara, se povesteste in judetul Brasov, se facuse hora in sat. Venisera fete si baieti din satele vecine. Aproape cand sa sfarseasca jocul, se aud de sus cantari de fete. Ascultau toti si spuneau ca sunt Frumoasele.
A doua zi, o fata, dintr-un sat vecin, care fusese la joc si plecase aproape de ziua acasa, a intalnit o masa intinsa pe iarba, cu diferite lucruri frumoase, cercei, margele, si vreo patru fete care vindeau. Fetele au rugat-o sa le cumpere si ea ceva, dar ea le-a raspuns ca n-are bani.
Ele i-au spus ca, in loc de bani, sa le lase s-o sarute si ele cate o data pentru fiecare lucru ce-si va alege si sa-i dea cate un fir de par din cap. Lucrurile fiind frumoase, plata mica, fata s-a invoit si si-a ales multe lucruri. In zorii zilei, fetele cu targul s-au inaltat in vazduh cu toate lucrurile lor cele frumoase. Biata fata, in fiecare loc unde o sarutase, capatase cate o buba, iar parul ii ramasese aproape numai jumatate in cap. Fata a ramas pocita de Frumoase.
Ielele beau noaptea apa din fantani, si oricine bea dupa ele ramane pocit. De aceea, cand bea cineva dimineata apa dintr-o fantana, sa lase un semn acolo, ca poceala sa cada pe acel semn. Chiar acasa, e bine sa acoperi caldarea cu apa, sau alt vas sa-l pui cu gura in jos, ca sa nu se scalde Ielele si sa te poceasca apoi.
Cand treci sambata ori marti seara peste ape, fa-ti cruce si sufla peste apa, ca sa nu te imbolnavesti, caci atunci se scalda Milostivele. Cine bea apa de unde au scuipat ele, se alege cu arsuri pe piept, ori cu sfarseala, de nu mai scapa de boala, pana nu-si descanta. Alt leac mai e: sa intre in jocul calusarilor, fara sa vorbeasca, si acestia sa joace calcand pe dansul.
Oamenii obisnuiesc sa puna o capatana de cal intr-un par al gardului, ca s-o vada Ielele si sa fuga, si cei de-acolo scapa astfel de pacostea lor. Cat priveste originea Ielelor, sunt doua legende care circula in popor. Una, ca ele ar fi cele trei slujnice, dupa altii fetele lui Alexandru Machedon, care au baut toata apa vie din sticla pe care o pecetluise imparatul, ca sa bea la batranete. Dupa ce au baut apa, s-au facut zane rele, nemuritoare, si au zburat in lume. Cea de-a treia, care e tiganca, e cea mai nemilostiva. Asa se explica poate si numirea de Fetele lui Sandru (= Alexandru), care li se da pe alocuri.
Alta, ca ele s-ar trage din cele cinci (dupa altii, sapte) fete care au ramas cu candelele stinse, pentru ca n-au adus untdelemn de ajuns, cand s-au dus intru intampinarea ginerelui, despre care vorbeste parabola Mantuitorului, in Evanghelie.
Credintele despre Iele, care se gasesc, aproape la fel, la mai toate popoarele din Europa, sunt la noi, in mare parte, influentate de credintele slave. Corespund intocmai acelora pe care le au sarbii despre Vile (sing. Vila), si bulgarii, despre Samodiva. De altfel, acest din urma nume a patruns si in mitologia poporului nostru, dar ca nume eufemistic al Mortii (judetele Dolj, Valcea, Teleorman etc).
Numele de Iude, care se da pe alocuri Ielelor, e si el imprumutat de la bulgari, la care Iudi inseamna, ca si Samodiva, ceea ce intelegem noi prin Iele.
Constantin si Elena
In ziua de 21 mai, la pomenirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, in calendarul popular intalnim o sarbatoare adresata pasarilor de padure, numita Constandinu Puilor sau Constantin Graur. Se crede ca in aceasta zi, pasarile isi invata puii sa zboare.
Tinand seama ca o noua generatie ameninta recoltele, era interzis sa se munceasca in aceasta zi. Prin odihna de la muncile campului, se credea ca recoltele nu vor fi mancate de pasari.
Ziua de Constandinu Puilor era ultima zi in care se mai semanau porumbul, ovazul si meiul. In popor se spune ca tot ce se seamana dupa aceasta zi, se usuca.
Este ziua in care pastorii hotarasc cine va fi baci, unde se vor face stanele si pe cine vor angaja sa le pazeasca pe timpul pasunatului.
Se masoara si se inseamna pe raboj laptele de la oile fiecaruia.
Pentru apararea de fortele malefice, taranii stateau in jurul unui foc. Prin fumul de la acest foc erau trecute si oile, "ca sa fie ferite de rele", pe timpul cat vor sta singure, la stana.
Pastele Cailor – Ispasul
Traditia spune astfel: atunci cand Maica Domnului l-a nascut pe Mantuitorul Hristos, in ieslea grajdului, animalele au luat si ele parte la maretul eveniment. Se zice ca pe cat de cuminti erau boii si oile, pe atat de galagiosi erau caii din grajd.
Ca mahnire a faptului ca pruncul nu avea liniste, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice ca le-ar fi spus cuvantul ca sa nu se sature de mancare decat o data in an, la Inaltare Domnului, cand Fiul ei se va fi inaltat la Cer. In ziua in care caii „isi praznuiesc” Pastele, pentru un ceas, ei se satura de pascut iarba campului.
Aceasta traditie mai este cunoscuta, inca din vechime, si sub denumirea de Joia Iepelor. Aceasta zi mai este numita, in popor, si Ispas. Legat de aceasta a doua denumire populara a zilei, traditia locurilor a pastrat o alta legenda. Se zica ca, Ispas era un om ce a participat, alaturi de cei trei Apostoli, la Inaltarea Domnului.
Tinand seama ca Ispas era un om bun si vesel, oamenii cauta in aceasta zi sa fie bine dispusi si sa nu-si caute pricini de suparare. Vorba poporului spune ca acel om care moare de Ispas ajunge direct in Rai. Pentru a aminti de aceasta credinta populara, cum ca cel mort in aceasta zi ajunge direct in Rai, oamenii isi legau de mijloc un sir de frunze de nuc.
Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului si a traditiilor, aceasta sarbatoare populara ar fi de provenienta romaneasca, mai ecact, din zona Translivaniei. Se mai crede, dupa cate se stiu momentan, ca acest obicei nu este de gasit in alte spatii culturale. Despre cele petrecute, in vechime, in Transilvania, citim astfel: „In Evul Mediu, pe cand in Ardeal exista o componenta multietnica si religioasa, sarbatoarea Invierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, cand ungurii isi serbau Pastele, romanii cereau de la ei caii, ca sa-si lucreze pamantul, iar cand venea randul romanilor sa-si serbeze Pastele, acestia isi imprumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se intampla ca o data la 4 sau 7 ani sarbatorirea Pastilor sa cada in aceeasi zi. De aici a venit si vorba „la Pastele Cailor”, acest an, in care toti serbau Pastele la aceeasi data, fiind anul in care caii se odihneau.
Cand are loc Pastele Cailor?
Pastele Cailor este sarbatorit in ziua de Inaltarea la Cer a Mantuitorului, adica in joia din saptamana a sasea de dupa Pasti. Spre deosebire de alte sarbatori, Pastele Cailor nu are o data fixa, aceasta fiind influentata de data serbarii Pastilor. Probabil ca si din aceasta cauza a luat fiinta vorba "la Pastele Cailor", insemnand o data nestiuta inca, fara o zi exacta in calendar.
Ce fac romanii de Pastele Cailor?
Traditii savarsite pentru cei adormiti. Pe alocuri se tin „Mosii de Ispas”, casele si mormintele cimitirului fiind impodobite cu crengi de pom tanar (paltin, nuc), iar la ferestre punandu-se frunze de leustean. Despre leustean se crede ca ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Acum se fac pomeni pentru morti, impartindu-se in mod special paine calda, branza, ceapa verde si rachiu. Aceasta este ultima zi in care se mai pot rosi oua.
In ograda casei, animalele au si ele randuiala lor. Acum sunt marcate vitele si taiati unii miei. In aceasta zi, caii nu erau pusi la caruta, primeau fan proaspat pe saturate, iar in unele sate romanesti se faceau chiar unele rugaciuni, pentru belsug si sanatatea animalelor. Tot in aceasta zi, manjii cailor de munte erau dusi la pascut in goluri montane, spre a paste iarba cea tanara si revigoranta a pasunilor. Aici se cauta o planta speciala, care era vazuta ca medicament pentru o boala cabalina.
Targurile vedeau si ele, in aceasta zi, un moment special. Ciudata serbare a Cailor se facea pe sine prilej pentru organizare de targuri si pentru incheierea unor afaceri, afaceri care nu in toate cazurile erau reusite, de aici nascandu-se si expresia „la Pastele cailor”. Aceasta zi era vazuta ca una „a soroacelor”, cand se incheiau diferite calcule. In aceasta zi se faceau platile intarziate, neachitate la Sfantul Gheorghe, dupa cum era obiceiul. Se mai zice si ca plantele sadite dupa aceasta zi nu vor da rod.
Ce intelegem astazi prin „Pastele Cailor”?
Astazi, prin expresia „la Pastele cailor”, omul de rand intelege „niciodata”, insa aceasta este o greseala, pentru ca vorba se refera mai degraba la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranta, insa nu se stie inca in ce moment. De asemenea, cuvantul mai poate insemna si ca facand referinta la ceva ce se petrece foarte rar. Greseala intelegerii actuale asociaza aceasta vorba cu aceea de „la Sfantul Asteapta”, care ar putea insa avea acelasi sens.
In ultimii ani, "sarbatoarea cailor" a luat o amploare deosebita. Se cunoaste deja „Festivalul Cailor” de la Rasnov, cat si multele intreceri si defilari ce se petrec in Transilvania, unde caii au inceput sa devina o ocupare predilecta a multora. „Festivalul cailor” este un eveniment ce are loc in Rasnov, fiind organizat in duminica de dinaintea "Pastelui Cailor". In judetul Brasov, de pilda, au aparut mici herghelii private, unde se cresc animale de rasa, iar Rasnovul a devenit un "bazin" care ii "alimenteaza" cu diversi cai pe producatorii filmelor de epoca.
Pastele Cailor sarbatorit de bulgari - Konski Veligden
Comunitatea bulgara din Targoviste sarbatoreste Pastele Cailor, numit de ei si „Tudorita”, un obicei care, pe langa elementul religios, simbolizeaza inceputul muncilor agricole de primavara. „Konski Veligden” sau Pastele Cailor are loc in fiecare an, in prima sambata din Postul Pastelui, de Sfantul Toader, diferit de randuiala amintita mai sus.
''Este sarbatoarea primaverii, menita sa pregateasca muncile agricole ale gospodarilor. Acesta sarbatoare intareste legatura dintre gradinar si ajutorul de nadejde, calul. In semn de apreciere gradinarul bulgar considera calul ca facand parte din viata si activitatea lui. Pentru aceasta gradinarul sfinteste la biserica animalul, sa fie sanatos si ascultator tot anul'', a declarat presedintele Asociatiei bulgare„Zaedno” din Targoviste, Vasile Costache.
In casa, femeile pregatesc o turta numita „konceta”, in forma de cal. Dupa ce sunt binecuvantate la biserica, ele se dau proprietarilor de cai, care le mananca impreuna cu caii lor. Dupa acest „desert” stapanii si caii lor merg pe pasune, unde petrecerea si intrecerile parca nu se mai opresc.
Obiceiuri de Paste
Ziua Invierii Domnului, cunoscuta si sub numele de Pasti incepe, din punct de vedere liturgic, in noaptea dinainte; la miezul noptii, cand se spune ca mormantul s-a deschis si a inviat Hristos. Chiar daca romanii participa in numar destul de mic la Sfanta Liturghie din aceasta noapte sfanta, ei vin la Slujba Invierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineata, la biserica, in locurile unde se sfinteste pasca si prinoasele.
In biserica este obiceiul ca, in aceasta noapte, sa se sfinteasca painea numita pasti, fie sub forma de anafura sau anafura amestecata cu vin (in Vestul tarii). In Bucovina, aceasta paine, sub forma de prescuri, o aduc la biserica femeile, in Vinerea Mare, cand se slujeste Sfantul Maslu. Iar in zona Banatului o aduce o singura familie, in Marea Joi, ca milostenie pentru o ruda decedata in anul care a trecut, impreuna cu vin si vase.
In Moldova mai ales, dar si in alte zone ale tarii, femeile pregatesc din grau pasca. Ea se framanta din faina curata de grau, la care se adauga lapte, uneori si oua. Pasca are forma rotunda pentru ca, in popor, se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac impletit in trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizand crucea pe care a fost rastignit Hristos. Intre impletituri se pune branza sarata sau dulce, framantata cu ou si stafide. Pasca se impodobeste cu ornamente din aluat - flori, spirale, frunze, etc. In anumite regiuni ale tarii, ea este un aluat simplu, ornamentat si cu cruce; aluat de paine sau de cozonac. Inainte de a se face pasca, femeile "se grijesc, se spala pe cap, se piaptana, imbraca straie curate, fac rugaciuni si apoi se apuca de plamadit". Si faza coacerii este ritulizata: "cand pun in cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereti si apoi la gura cuptorului, zicand: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casa".
Dupa cum pasca este un aliment pe care si evreii il consumau cand sarbatoreau Pastile la fel e si mielul. La pastile evreilor, fiecare cap de familie trebuia sa aleaga din turma sa un miel sau un ied de parte barbateasca, fara defectiuni corporale, pe care il pastra din ziua de 10 Nissan pana in 14, cand trebuia junghiat intre cele doua seri. Pragul si partile laterale ale casei unde se consuma, se ungeau cu sangele lui, apoi se pregatea pentru a fi fript impreuna cu toate maruntaiele in cuptor, fara ca inainte sa fie fiert sau sa i se zdrobeasca vreun os.
Legat de mielul pe care il consuma romanii de Paste in vremurile noastre, putem spune ca preparatul traditional, drobul, s-a impus intai in lumea urbana romaneasca, apoi, prin imitatie, si in cea rurala, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a inceput sa aiba un consum specializat, ritual. Pregatirea drobului presupune utilizarea unui intreg arsenal de mirodenii, - sare, piper,enibahar, tarhon, patrunjel,marar.
Drobul a devenit, prin excelenta, alimentul care se identifica, in actualitate, aproape complet, - la fel ca pasca si ouale rosii - cu sarbatorile Pastelui. "Taierea mielului la Paste nu este altceva decat jertfa anuala a zeului din religiile precrestine.", spune Ion Ghinoiu (Varstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent in religiile pagane, suferind o resemnificare in crestinism. Mielul este insa, mai cu seama, semnul "blandetii, al simplitatii, inocentei si puritatii. E unul dintre simbolurile Mantuitorului Hristos."
In cele 7 zile ale Pastilor evreiesti (14-21 Nissan) nu se consuma decat azima, painea dospita fiind interzisa, iar cel ce o consuma, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Aceasta paine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt si simboliza, prin lipsa fermentilor de dospire, curatia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata curata si sfanta.
Traditiile populare ale romanilor, dar si ale crestinilor, inca din cele mai vechi timpuri, sunt departe de traditia iudaica, ce presupunea o sarbatoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca si mielul, se consumau in graba, insotite de ierburi amare, dupa cum amara fusese si robia din tara Egiptului. Pasca primilor crestini era o paine dulce, care se sfintea de catre preoti, apoi se impartea saracilor. Amintirea acesteia este pasca de astazi.
La biserica pasca este dusa intr-un cos anume pregatit pentru Paste. Dupa sfintirea din dimineata primei zile de Paste, pasca dobandeste puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfintita si se consuma imediat dupa anafura. Tot in cosul care se duce la sfintit, femeile pun carnati, oua rosii si impistrite, colaci, branza, slanina, drob, usturoi, sare, prajituri si alte alimente. Acestor alimente, sfintite, li se atribuie puteri vindecatoare.
In unele locuri se spune ca, cine mananca oua in ziua de Pasti va fi usor peste an. In trecut albusul de ou rosu sfintit se usca, se pisa si se sufla in ochii bolnavi de albeata, ai vitelor si oamenilor. Cu slanina se ungeau ranile sau vreun picior scrantit. De asemenea, pentru friguri, omul se afuma cu slanina si tamaie puse pe o lespede. Slanina, consumata ca atare, se spunea ca are proprietati tamaduitoare pentru oameni si vite. Hreanul sfintit se pastra in pamant, crezandu-se ca el curateste apa fantanilor, vindeca de boli si friguri. Daca cineva il consuma cand vine de la biserica, se spune ca va fi iute si sanatos tot anul.
Sarea era folosita la sfintirea fantanilor, iar azi e pusa in mancare. Cuisoarele se spunea ca sunt bune pentru dureri de masele, iar cu faina se freca ochiul vitei bolnave de albeata. Despre usturoiul sfintit se spunea ca nu se strica; dar folosea si la alungarea strigoilor sau pentru tamaduirea celor bolnavi de vatamatura.
Puteri deosebite i se atribuie si lumanarii de la Inviere, care este pastrata sapte ani si aprinsa in caz de grindina, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Invierii este deosebita, ea simbolizand noaptea luminii, a izbavirii omului din iad, din pacat si din moarte. Spun sfintii ca intreaga omenire va invia dupa modelul Invierii lui Hristos.
De aceea, in zilele noastre, Invierea este privita ca o sarbatoare a luminii. Seara sau la miezul noptii, cand oamenii merg la slujba Invierii, aprind lumanari la mormintele celor morti din neamul lor. In Bucovina e obiceiul ca, in noaptea Invierii, sa se lase luminile aprinse in toata casa si in curte, ca sa fie luminata gospodaria, in cinstea luminii pe care a adus-o Hristos in lume, prin Invierea Sa.
Multimile participa, in toata tara, la Slujba Invierii. In unele locuri (Moldova, Bucovina) la miezul noptii, cand se spune ca s-a deschis mormantul si a inviat Hristos, se aud impuscaturi si pocnituri. Dupa unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar in acest moment ele nu au nimic de-a face, in acest context, decat cu invierea din mormant a lui Hristos; vestesc deschiderea mormantului Domnului.
In unele locuri era obiceiul ca, in noaptea Invierii, sa se aprinda, pe dealuri, "focurile de veghe". In jurul lor, oamenii istoriseau intamplari din viata lui Hristos. Flacaii sareau peste aceste focuri, pentru ca vrajitoarele si fermecatoarele sa nu aiba putere asupra lor. In zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curtile bisericilor, ca oamenii sa prinda si momentul Invierii.
Din acest moment salutul obisnuit este inlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se raspunde "Adevarat a-nviat", salut pastrat pana la Inaltarea Domnului. Este o forma de marturisire a Invierii si a credintei crestine.
La intoarcerea de la slujba de Inviere, crestinii pun intr-un lighean un rosu si o moneda de argint, peste care toarna apa neinceputa. Exista apoi datina de a se spala, dandu-si fiecare cu oul rosu peste obraz si zicand: "Sa fiu sanatos si obrazul sa-mi fie rosu ca oul; toti sa ma doreasca si sa ma astepte, asa cum sunt asteptate ouale rosii de Pasti; sa fiu iubit ca ouale in zilele Pastilor." Atunci cand se da cu banul pe fata, se spune: "Sa fiu mandru si curat ca argintul. Iar fetele zic: "sa trec la joc din mana-n mana, ca si banul", "sa fiu usoara ca si cojile de oua, care trec plutind pe apa." In unele sate, in lighean se pune si o crenguta de busuioc existand credinta ca, daca te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.
Familia crestina se asaza apoi la masa pascala. Dupa aceasta masa, capul familiei ciocneste oua cu sotia si la formula traditionala :"Hristos a inviat!" adauga: "Hai sa ciocnim oua, ca sa ajungem si la anul Pasti frumoase, iar dupa moarte sa ne vedem iarasi in ceruri!" Apoi ciocnesc si ceilalti membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai intai revine celui mai in varsta. Se crede ca, facand acest lucru, membrii familiei se vor vedea si pe lumea cealalta.
Se spune ca in prima zi de Pasti nu e bine sa mananci oua rosii, pentru ca tot anul "iti va mirosi gura ca oul clocit" sau ca e bine sa mananci ouale nesarate, caci altfel ti se vor rosi mainile. In ziua de Paste se spune ca nu e bine sa dormi, ca-ti ia strigoiul anafura dintre dinti, o vinde diavolului si nu mai ai noroc in casa.
Dupa credinta populara, e bine sa tii minte cu cine ai ciocnit oul prima data pentru ca, daca din intamplare te ratacesti printr-o padure, trebuie sa-ti amintesti cu cine ai ciocnit oul de Pasti si imediat gasesti drumul. Baiatul, daca vrea sa ciocneasca oul cu o fata, il incearca sa vada daca este tare, ciocnindu-l usor de frunte. Fata incearca oul baiatului in dinti.
In unele locuri, atat in Bucovina, cat si in Transilvania, exista datina ca a doua zi de Pasti sa vina baietii la udat. Dupa traditionalul "Hristos a inviat, baiatul spune ca i-ar fi sete si scoate o ulcica cu apa pe care o varsa fie pe gatul fetei, fie pe fata ei, rostind: "Sa-ti fie inima curata ca apa si ea sa te fereasca de orice boala." Se mai practica in ziua de astazi si udatul cu parfum, in loc de apa, prin partile Transilvaniei si Banatului. Baiatul primeste cateva oua rosii si este invitat la masa pascala.
Ofranda pascala pentru morti devine, elementul central al palierului popular al sarbatorii destul de arareori. In sud-vestul tarii acest lucru se petrece atunci cand in prima zi de Paste (eventual in a doua) "se dau hore de pomana". Fundamentala pentru hora pascala a mortului este si pomana de haine si / sau alimente. Oferita de cea mai batrana femeie din neam (sau de o alta femeie, chiar de o fetita, daca in familie nu mai traieste nici o femeie matura), ea este destinata, in virtutea acelorasi analogii, doar celor de un sex cu mortul.
Joia de dupa Pasti (din sambata luminata) mai este numita Joia necurata sau Joia rea. Impreuna cu prima joie de dupa Rusalii, formeaza, in credinta populara din Transilvania, Joile verzi, tinute inca de femei, care cred ca, daca muncesc de aceste sarbatori, le va merge rau.
Saptamana de dupa Pasti (Saptamana luminata) era tinuta de femei aproape toata: martea pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete si trasnete, joia pentru grindina, vinerea pentru rodirea pamantului.
Cea mai mare sarbatoare din aceasta saptamana este insa Izvorul Tamaduirii, tinuta vineri. Sarbatoarea isi are originea in a doua jumatate a primului mileniu crestin, pe la anul 450, cand se spune ca viitorul imparat Leon cel Mare a intalnit prin padure un orb, care i-a cerut apa. El a cautat si a gasit un izvor, cu apa caruia s-a vindecat orbul. Iar cand a devenit imparat (asa cum ii proorocise Maica Domnului cand cauta izvorul) a zidit o biserica langa izvorul tamaduitor, la care s-au facut multe vindecari si minuni. In prezent, sarbatoarea se tine in cinstea Maicii Domnului, considerata Izvorul tamaduirii, ca Cea care L-a nascut pe Hristos Dumnezeu, de la care vine tot darul.
In aceasta zi se face, in toate bisericile, aghiazma, pentru tamaduirea de boli. In trecut, se faceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la camp, pentru ploaie. Era ziua cea mai propice pentru sfintirea izvoarelor si a fantanilor, considerate sacre in traditia populara. In unele locuri se crede chiar ca toate izvoarele sunt sfintite si tamaduitoare in aceasta zi. In zona Dambovitei este obiceiul sa se stropeasca, cu aceasta apa, casa, animalele, pasarile si fantana.
In unele locuri se faceau descantece pentru tamaduirea bolavilor. Se lua un petic sau ciucure, ca semn de la bolnav. La revarsatul zorilor, se lua apa de la izvor, lasandu-se semnul luat. Se inchina si se spunea "Maica Domnului, ajuta-ma" apoi se umpleau vasele. Cei bolnavi sareau in apa sau isi udau partile bolnave, in speranta ca se vor insanatosi. Ritualul prevede ca, daca te-ai departat de izvor, sa nu vorbesti cu nimeni. Iar daca esti intrebat ceva, sa raspunzi: "curand intrebasi, curand sa fie leacul"
In zilele noastre circula si alte povestiri despre izvoarele tamaduitoare de la Dervent, manastirea Izbuc din Banat, si alte izvoare locale, la care se spune ca s-au tamaduit oameni. Ele sunt mai mult apropiate de biserici sau locuri in care se zice ca ar fi izvorat apa prin minune.
Duminica imediat urmatoare Invierii este numita Duminica Tomii, fiind ziua in care Hristos s-a aratat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalti apostoli cand li s-a aratat Domnul, si se indoia de Invierea Mantuitorului. In popor se crede ca raiul ramane deschis de la Inviere pana la aceasta data pentru sufletele aflate in iad. De asemenea, se crede ca cei ce mor in aceasta perioada merg in rai pentru ca, in acest interval, usile raiului sunt deschise, iar ale iadului, inchise. Despre cei ce se nasc in aceasta perioada, se spune ca vor avea noroc toata viata.
Dumininica Tomei se mai numeste si Pastele mic. In aceasta zi, prin sate, inca se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau frati "de sange", "pe datul mainilor" sau "pe par".
In prima luni din a doua saptamana de dupa Paste se serbeaza Pastele Blajinilor, Pastele Mortilor, Pastele Rohmanilor sau Matcalaul. Despre Blajini se crede ca sunt fiinte mitice, care locuiesc in Ostroavele Albe ale Apei Sambetei, se crede ca ar fi copiii nebotezati, morti dupa nastere sau oamenii de demult, cu o credinta mai curata decat a pamantenilor.
La acesta sarbatoare, se impart bucate pentru morti, cu credinta ca acum sufletele lor sunt slobode si se pot infrupta din acestea. Celor ce nu impart se spune ca le vor cere mortii noaptea. Se faceau, in unele locuri, sarbatori campenesti, unde oamenii mancau oua rosii si incondeiate (ale caror coji se dadeau pe apa curgatoare) sau colaci. Sarbatoarea este mai putin tinuta in ziua de azi.
De Ispas se organizau nedei, targuri (balciuri), jocuri ale tinerilor. In calendarul pastoresc, sarbatoarea marca momentul urcarii ciobanilor la munte. In unele parti ale Moldovei, se taia din varful cozii vitelor par, care se ingropa intr-un furnicar, ca sa se inmulteasca viteii precum furnicile.
Se mai mai consemneaza, in unele parti ale Moldovei si Munteniei, obiceiul tinerilor de a culege flori de alun, despre care credeau ca sunt bune de leac si de dragoste. Doar in acesta zi se spune ca se saturau caii de pascut doar pentru un ceas: de aceea se numea si Pastele cailor.
Traditii de Florii
In ajunul Floriilor, in Muntenia si Dobrogea se efectueaza un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei - Lazarica. Este un obicei practicat numai de fete. Una dintre fete, participanta la ceremonial, numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite.
Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.
Dupa acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma sarbatoarea prepascala a Floriilor. Sarbatoarea ofera numeroase practici populare legate de cultul mortilor: pomeni, infigerea ramurilor de salcie in morminte, amenajarea si curatirea mormintelor, acte de divinatie in care se solicita ajutorul spiritelor mortilor. Ramurile de salcie, simboluri ale vegetatiei de primavara, erau la loc de cinste: se duceau la biserica pentru a fi sfintite, se foloseau la farmece si descantece, capatau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pastrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile si furtunile distrugatoare, pentru a fertiliza cu ele stupii si vitele, etc.
Traditii legate de salcie
In Duminica Floriilor, in bisericile ortodoxe, se binecuvinteaza ramurile de salcie. In popor exista credinta ca salcia are puteri miraculoase: alunga duhurile necurate, iar animalele si pamanturile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. De aceea nu trebuie sa ne miram daca o mai intalnim atarnata in adaposturile animalelor.
Salcia care era dusa la biserica trebuia sa aiba mugurii desfacuti. In cazul in care vremea fusese neprielnica pentru inmugurire, atunci crengile de salcie erau puse in apa cu cel putin o seara inainte de a fi duse la biserica.
Exista si obiceiul lovirii usoare cu crenguta de salcie. Parintii isi loveau usor cu ramurile de salcie copiii, spunand: „Bataia salciei, sa fii sanatos ca aceasta!“
Salcia era pusa si in apa in care se imbaiau copiii.
Mugurii de salcie erau considerati vindecatori. Cei care mancau muguri de salcie, scapau de friguri si de alte boli. Mugurii de salcie erau introdusi in aluatul pentru paine. In popor, exista credinta ca salcia sfintita aruncata in foc, poate ajuta in cazul unui incendiu. Cu salcie sfintita, inmuiata in agheazma, erau stropite atat casele oamenilor, cat si incaperile unde stateau animalele, pentru a fi ferite de lucrarea duhului necurat.
Calusul - practica magica de vindecare
Obiceiul Calusului a fost de-a lungul timpului amplu analizat si discutat. Trasaturile sale definitorii: dans ritual complex cu valente legate de fertilitate si vindecare, drama rituala, Männerbunde etc. au fost reliefate in mod constant. Adeseori, in studiul acestui obicei s-a tinut seama mai mult de forma lui exterioara, decat de sensul lui, de rostul pe care il are in viata colectivitatii, de functie. Nu se poate neglija nici viata reala a obiceiului, studierea lui in ansamblul vietii sociale. Sistematic cercetatorii au trecut cu vederea insa faptul ca obiceiul Calusului este performat de un grup de oameni, care la randul lor faceau parte dintr-o comunitate mai vasta, si isi exprimau in acest mod credinte aparute din anumite necesitati cotidiene.
Orice examinare stiintifica ce isi propune sa stabileasca principiile de baza care guverneaza ceata, trebuie realizata in cadrul vietii reale a comunitatii care a generat-o. In cele ce urmeaza voi prezenta, pe scurt, semnificatia si functionalitatea actelor rituale de vindecare, de recuperare a celor afectati de fortele malefice reprezentate de iele.
Inca din Evul Mediu, obiceiul Calusului a uimit prin maiestria dansului si frumusetea costumatiei, fiind recunoscuti ca emblema si nota distinctiva a romanilor
1. In secolele trecute, Calusul a fost atestat in toate spatiile locuite de romani. Desi regasit in toate teritoriile locuite de romani, geografia acestui obicei arata varietate de la o regiune la alta si de la un secol la altul.
Conducatorul cetei, vataful, este cel care conduce si supravegheaza intrega ceremonie.
Era recunoscut ca cel mai bun jucator “jucatorul cel mai iute de picior era ales vataf”
2. Odata ales, vataful devenea un personaj sacru, respectat si temut, considerandu-se ca are o “putere
magica asupra Calusarilor”
3. Acesta trebuie sa fie un barbat cu calitati si virtuti morale si de caracter deosebite, familiarizat cu toate Tainele Calusului, cunoscator al descantecelor, farmecelor si vrajilor pe care nu are voie sa le dezvaluie nimanui, decat viitorului vataf. Transmiterea pozitiei se face de la vataf la vataf, constituind in sine o forma de mostenire
4. Astfel, in Socolul de Campie, noul vataful este instituit de cel precedent “care pe patul de moarte l-a condus in secretele sefiei”
5. Respectul si autoritatea indiscutabila a vatafului se prelungeste, in forme diferite, in comunitate si dupa ultima secventa ceremoniala, Spartul Calusului
6.
Celalalt personaj de prima importanta in ceata este Mutul Calusului considerat de Ion Ghinoiu drept un substitut al divinitatii cabaline
7. In unele regiuni este considerat adevarata “capetenie a Calusului” (Humele, jud. Arges)
8. Barbatul care joaca acest rol nu este ales, ci se impune prin calitati exceptionale de dansator, artist, acrobat. In timpul jocului ii este interzis sa vorbeasca. Nerespectarea acestei interdictii se pedepseste aspru, in trecut, uneori, se ajungea chiar la omorarea de catre cei din ceata a persoanei care juca acest rol .
Autoritatea Mutului care provine din sacralitatea sa ridicata se manifesta la nivelul cetei si al obstei satesti pe parcursul intregului an, insa cu deosebire in perioada Rusaliilor.
In ansamblul manifestarilor traditonale romanesti, Calusul cuprinde elemente specifice cu conotatii distincte, fapt care-i confera o pozitie unica. Scenariul ritual cuprinde trei secvente semnificative, in care relatiile dintre interpreti (calusari) si colectivitate difera. Astfel secventa de inceput, Ridicarea Steagului - Juramantul si cea finala Spargerea Calusului se desfasoara in cadrul restrans al cetei. Aceste parti ale ritualului sunt inconjurate de mister, satenilor fiindu-le interzisa participarea, de teama ca ar atrage spiritele malefice. Secventa mediana, Jocul Calusului a avut si are drept cadru de manifestare satul, “scena” pe care ceata evolueaza si intra in relatie cu colectivitatea.
Daca privim insa admiterea in grupul restrans al Calusarilor prin prisma secventelor ceremoniale care consfiintesc acest fapt, Ridicarea Steagului si Juramantul, sesizam faptul ca este in primul rand vorba de o initiere a noilor membrii. Inainte de ceremonie participantii sunt profani. Ei trebuie sa-si schimbe starea. Pentru aceasta, sunt necesare rituri care sa-i introduca in lumea sacra, incepea imersiunea omului in timpul sacru al sarbatorii, dupa cum remarca Mircea Eliade.
Profanul este pregatit pentru actul sacru, rupt de viata comuna si introdus pas cu pas in lumea sacra a zeilor. Acest aspect este reliefat si de vataful din satul Greci, j. Dolj: “Nu exista alt joc, asemeni Calusului in afara de cel al Soimanelor. Multi ar vrea sa joace acest joc, dar ei nu pot sa-l invete si asta pentru ca jocul este legat de Soimane”11 .
Ridicarea Steagului, Juramantul, ca si Spargerea Calusului au loc obligatoriu in zone liminale de spatiu si timp. Pe cand ziua se transforma in noapte, Calusarii merg la o magura de la marginea satului sau la marginea unui rau, spatii unde vor intalni puterea supranaturala si ei insisi se vor transforma in supraoameni. Drumurile lor in zone de frontiera ii separa pe Calusari de ceilalti oameni, ii definesc ca grup ezoteric. Ca atare, toate actele rituale ce servesc pentru a-i distinge pe Calusari de oamenii de rand se desfasoara in spatii neobisnuite.
Printr-un contact repetat cu un simbol al puterii supranaturale, Steagul Calusului, Calusarii sunt introdusi treptat in lumea supranaturala. Ei considera ca daca steagul, inaltat in public (semn al puterii falice), cade, isi pierd puterile si vor fi supusi dominarii de catre iele. Dupa descrierea lui R. Wolfram se poate sesiza ca steagul nu este o simpla insigna, ci o insigna rituala care reprezinta ritualitatea intregii cete, careia ii confera puterea de a actiona ritual asupra reprezentarilor mitologice.
In perioada desfasurarii obiceiului, Calusarii vietuiau laolalta, izolati si sub stricta supraveghere a Vatafului. Ei nu mai sunt priviti ca indivizi distincti, asa cum sunt in viata cotidiana, statutul lor supranatural egalizandu-i.
Legaturile dintre ei presupun o stare de fratie “s-au legat frati jurati” Cu exceptia vatafului si a mutului care actioneaza individual, calusarii sunt cel putin cate doi, impreuna zi si noapte. Daca aceasta prescriptie rituala ar fi incalcata, vinovatul ar fi pocit de zane si ar muri. Acest fapt este accentuat “pentru ca vindecarea sa fie eficienta ei trebuie sa fie perechi” D. Cantemir remarca despre Calusari ca ei nu dorm decat sub acoperisul bisericilor, “caci este credinta ca de se vor culca in alt loc au sa fie pociti de strigoaice”
Viata cetei este reglementata printr-o serie de cutume in care sunt prevazute atat obligatii, cat si restrictii sau pedepse. Restrictiile rituale acceptate pentru aceasta perioada prin Juramant: supunerea fata de vataf, unitatea grupului, abstinenta sexuala, pastrarea secretelor grupului, fac din calusari un grup ezoteric separat de viata de zi cu zi a comunitatii.
Starea de puritate, obtinuta prin abstinenta sexuala, constituie modul cel mai bun sau cel mai sigur de a te expune la supranatural si pericolelor aferente acestuia. Puritatea si puterea, sunt in cazul cetei Calusarilor, intr-o stransa interdependenta.
Eficienta mare a jocului Calusarilor rezida din caracterul ermetic si misterios care invaluie ceata. Tenacitatea in a nu dezvalui vreun secret s-a dovedit atat de puternica, incat pana astazi numeroase aspecte legate de atributiile sacre ale vatafului, de pilda incantatiile rostite la intrarea sau iesirea din ceata, sa ramana necunoscute. Zicatoarea olteneasca “Nu se spune, ca-n Calus“ ilustreaza pe deplin ermetismul cetei si caracterul ei de asociatie secreta.
Toate aceste aspecte au facut ca in straturile populare ceata calusarilor sa capete o aureola deosebita, pozitia de calusari sa fie privita si tratata de restul lumii ca o stare deosebita. A fi calusar insemna a fi om ales, inzestrat cu o serie de insusiri si calitati, precum si cu o tarie spirituala care il facea apt sa se supuna in totalitate restrictiilor impuse de o traditie ancestrala. De altfel, se crede ca insasi virtuozitatea la joc este data de o forta supranaturala care ii patroneaza si conduce.
In popor exista convingerea ca membrii cetei de Calus au ceva diavolesc, ca s-au indepartat de Biserica si de Dumnezeu, ca au incheiat un pact secret cu alta divinitate, numita in unele zone Zau (Zeu). Cu atat mai mult nu este acceptata situatia ca un popa sa faca parte din ceata calusarilor. Astfel, Nicolae Iorga a gasit o plangere prin care protopopul Petru de la Orastie este parat episcopului Dionisie Novacovici in 1764 ca “au fost in 9 ani caluseariu”. Desigur, cel incriminat facuse parte din ceata preot fiind, altfel acuzarea n-ar fi avut nici un temei.
Alaturi de actele rituale profilactice, anticipative, de aparare a membrilor colectivitatii de posibilele forte malefice ale ielelor, exista o alta categorie de acte rituale, cele de vindecare, de recuperare a celor cazuti sub influenta negativa a ielelor “luati din Calus“. De obicei, ritul de vindecare avea doua parti: diagnosticarea si vindecarea propriu-zisa.
De remarcat este faptul ca avem de-a face cu un rit de recuperare si nu de o simpla vindecare vrajitoreasca. Acest fapt reiese din faptul ca ceata de Calus nu actiona decat dupa diagnosticarea “rituala” a cazului de catre vataf si era sigura de interventia pocitoare a ielelor. Diagnosticarea se facea, ca si in alte rituri stravechi, prin muzica. Daca, la auzul anumitor melodii calusaresti, bolnavul se legana in ritmul Calusului, se presupunea ca era “luat din Calus“ si ca putea fi vindecat de calusari. Asadar, nu intervenea pentru a vindeca pe oricine si de orice boala.
Ea nu vindeca decat pe cel ce a calcat interdictiile, a fost pocit de iele 27 si atunci “zic batranii ca trebuie sa aduci Calusarii”. Intervenea pentru a-l recupera si a restabili echilibrul balansat de actiunea raufacatoare a ielelor. In acest caz vindecarea poate fi considerata o “anulare a dezordinii in planul mitic prin intermediul ritualului indeplinit de vindecator” .
In general, ritualul vindecarii consta dintr-o combinatie de dansuri si actiuni magice. Aceste acte rituale se desfasoara in suita. Calusarii se misca in directia antiorara (amintind de ritualul constituirii cetei) in jurul bolnavului si danseaza, unul dupa altul, seria dansurilor potrivite pentru vindecare. In fiecare dans, fiecare Calusar trebuie sa danseze pe deasupra celui bolnav si, in acelasi timp, sa-l atinga cu piciorul.
In timp ce Calusarii danseaza, vataful ramane in mijloc, supraveghind tot ce se intampla. In timpul dansului asociat cu boala celui “luat” el induce in transa “pe un jucator, cu toiagul; acesta incepe a-si schimba fata, a se molesi si in fine cade jos, prefacut ca mort” . Atunci cand Calusarul cade, se crede ca ii da din sanatatea lui celui bolnav. Jocul lor isi amplifica potentele videcatoare prin sacrificarea unui pui de gaina. “Cand ?calusarii? joaca la un bolnav, se aduce o gaina si o oala cu apa in mijlocul cercului. Vataful ii infige un cutit in aripi si gaina ramane nemiscata. Cand aproape se termina jocul, vataful se repede, ia gatul gainii si da cu ciomagul in oala cu apa” .
Calusarii nu si-au castigat reputatia pentru ca ar fi vindecat multi bolnavi, ci au vindecat multi bolnavi pentru ca sunt Calusari.
Sorcova
Anul Nou este marcat in comunitatea romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau personaje taranesti. Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei stravechi, desigur precrestin, dar care, in timp, a ajuns sa faca, s-ar zice, casa buna cu crestinismul. Cantecele respective atrag norocul sau binecuvantarea asupra oamenilor si gospodariilor, pentru tot anul care urmeaza. Trebuie spus ca Plugusorul si Sorcova sunt legate de innoirea anului, neavand nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului.
In vechime se colinda cu o mladita inmugurita de mar. Ea se punea in apa in noaptea Sfantului Andrei si pana in ziua de Sfantul Vasile, era inflorita. Asa ne explicam si de ce in colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar, sau despre marut, margaritar. Astazi sorcova este confectionata dintr-un bat, in jurul caruia s-au impletit flori de hartie colorata. Materialele utilizate sunt:
- o bagheta de aproximativ 30-40 de cm;
- beteala;
- panglica colorata;
- hartie creponata;
- sarma subtire;
- ata colorata;
- folie de staniol
Bacheta se infasoara in sarma, apoi pe cadrul creat se prind alte bucati de sarma, modelate in tulpini. Fiecare sarma este infasurata in beteala de pom argintie. Hartia creponata se impatureste la intamplare, in incercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pampoanele sorcovei. Pentru un pampon se pot folosi 2 - 3 flori, in diverse culori, legate direct cu sarma. Dupa ce au fost realizate, sunt fixate pe bat.
Numele de "sorcova" vine de la cuvantul bulgar "surov" (verde fraged), aluzie la ramura abia imbobocita, rupta odinioara dintr-un arbore.
Cu sorcova se batea de mai multe ori umarul unei anumite persoane, jucand rolul unei baghete magice, inzestrate cu capacitatea de a transmite sanatate, tinerete si fertilitate celui vizat. Ziua cand copiii mergeau cu sorcova era dimineata de Anul Nou.
Textul Sorcovei variaza usor in functie de regiune. Iata cateva forme:
Sorcova - varianta 1:
Sorcova, vesela,
Sa traiti, sa-mbatraniti,
Peste vara, primavara,
Ca un par, ca un mar,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca sageata,
Tare ca fierul,
Iute ca otelul.
La anul si la multi ani!
Sorcova - varianta 2:
Sa traiti, sa traiti,
Intru multi ani fericiti
Si ca pomii sa-nfloriti
Si ca ei sa-mbatraniti
Si ca toamna cea bogata;
Fie casa-ndestulata.
Tot cu mesele intinse,
Cu facliile aprinse,
Sa petreceti impreuna,
Pana-n veci cu voie buna.
Sorcova - varianta 3:
Sorcova
Vesela,
Sa traiti
Sa-mbatraniti,
Ca un mar,
Ca un par,
Ca un fir
De trandafir.
Cate pietricele
Atatea mielusele;
Cati bolovani
Atatia carlani;
Cate cuie sunt pe casa,
Atatia galbeni pe masa.
Sorcova - varianta 4:
Cata sindrila pe casa,
Atatia galbeni pe masa;
Cat grau in ogor,
Atatea vite-n obor;
Cate paie-n batatura,
Atatia copii in patura;
Cat par intr-un cojoc,
Atatia copii la foc;
Cata frunza pe umbrar,
Atatia bani in buzunar!
Sorcova - varianta 5:
Sorcova, vesela,
Sa traiti, sa-mbatraaniti,
Ca un mar, ca un par
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
In mijlocul verii;
Ca vita de vie
La Sfanta Marie
Tare ca piatra,
Iute ca sageata
Tare ca fierul
Iute ca otelul.
Vacile laptoase,
Oile lanoase,
Porcii unsurosi
Copii sanatosi
Cate cuie sunt pe casa
Atatia galbeni pe masa.
La anul si la multi ani!
Sa traiti sa ne dati bani.
"Iordanitul" si "Cumetria Femeilor"
In calendarul popular, pe 7 ianuarie, cand este praznuit Sfantul Ioan Botezatorul, intalnim doua obiceiuri: "Iordanitul" si "Cumetria Femeilor".
Iordanitorii erau baietii care aveau varsta mai mare de 15 ani. Insa, nu varsta era principala conditie a intrarii in ceata iordanitilor. Cea mai importanta cerinta pentru a fi primit in randul iordanitorilor era sa te fi bucurat de sanatate in tot anul. Conducatorul cetei lua de la preot, in ajun, o caldarusa cu agheasma de la Boboteaza, si ii stropea pe toti cei intalniti, urandu-le sa traiasca multi ani si sa le fie de bine. De cele ma multe ori, cei intalniti erau ridicati pe brate si dusi cu forta la rau sau la lac sub amenintarea ca-i arunca in apa. Acestia se rascumparau cu un dar. In acest obicei exista credinta ca cei cei udati acum, vor fi sanatosi tot anul.
"Cumetria" sau "Tontoroiul Femeilor" era numita in vechime "Ziua Femeilor" sau "Ziua Babelor". In cadrul acestui obicei avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite, prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. Elemente ale acestei petreceri sunt pastrate si astazi de femeile din comuna Pantelimon, de langa Bucuresti. Femeile se adunau in casa uneia dintre ele si "faceau chefuri si jocuri fara barbati". Aceste petreceri erau cunoscute sub denumirea de "Cumetria" sau "Tontoroiul Femeilor". Femeile se considerau in aceasta zi mai tari si cu mai multe drepturi decat barbatii, lasandu-si toate obligatiile de sotie si mama in seama soacrelor si chiar a barbatilor. Profesorul Ion Ghinoiu sustine ca acest obicei este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice si extaz mistic, inclusiv, in cetatile antice de la Marea Neagra (Calatis, Histria, Tomis).
Plugusorul, o colinda agrara
Plugusorul este un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.
Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.
Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.
In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.
In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei:
"Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!".
Plugusorul
Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-manati,
Langa boi v-alaturati
Si cuvantul mi-ascuttati:
S-a sculat mai an
Badica Traian
Si-a incalecat
Pe-un cal invatat,
Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frau de matasa,
Cat vita de groasa.
Si in scari s-a ridicat,
Ca s-aleaga-un loc curat
De arat si semanat.
Si-n curand s-a apucat,
Campul neted de arat,
In lungis
Si-n curmezis
S-a apucat intr-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:
Boi bourei
In coada cu dalbei,
In frunte tintatei.
Manati flacai: hai, hai!
Ziua toata a lucrat,
Brazda neagra a rasturnat
Si prin brazde-a semanat
Grau marunt si grau de vara,
Sa dea Domnul sa rasara.
Si cand lucrul a sfarsit
Iata, mare, s-a starnit,
Un vant mare pe pamant
Si ploi multe dupa vant,
Pamantul de-a racorit
Si samanta a-ncoltit
La luna, la saptamana
Isi umplu cu aur mana.
Si se duse ca sa vada
De i-a dat Dumnezeu roada
Si de-i graul rasarit
Si de-i spicul aurit.
Manati flacai: hai, hai!
Traian iute s-a intors...
Si din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai nazdravan,
Cum ii place lui Traian:
Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.
El voios a-ncalecat,
La Tighina a plecat
Si otel a cumparat
Ca sa faca seceri mari
Pentru seceratori tari.
Si sa faca seceri mici
Pentru copilasi voinici.
Si-a strans fineSi vecine
Si vreo trei babe batrane,
Care stiu randul la pane;
Si pe camp i-a dus
Si pe toti i-a pus,
La lucrul pamantului in racoarea vantului.
Ei cu stanga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan inaintau
De parea ca inotau.
Manati mai: hai, hai!
Altii in urma lor legau
Si clai mandre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
In capul pamantului,
In bataia vantului.
Arie pe loc faceau
Si graul il treerau;
Harabale incarcau
Si la moara le porneau.
Si turnau deasupra-n cos
Grau maruntel de cel ros,
De sub piatra in covata
Curgea faina curata.
Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Si voios se inturna.
Iara mandra jupaneasa
Auzea tocmai din casa
Chiotul flacailor
Scartaitul carelor.
Manati mai: hai, hai!
In camara ea mergea
Si din cui isi alegea
Sita mare si cam deasa
Tot ca panza de matasa
Si cernea, mare, cernea,
Ninsoare se asternea;
Apoi pane plamadea
Si-o lasa pana dospea;
Colacei ca invartea
Pe lopata mi-i culca
Si-n cuptor mi-iarunca;
Apoi iara cu lopata,
Rumeni ii scotea si... gata!
Atunci ea-mpartea vreo cinci,
La flacaii cei voinici
Si-mpartea trei colacei
La copiii mititei.
Manati mai: hai, hai!
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mandre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi
Ca s-avem parte si noi.
Sa va fie casa, casa;
Sa va fie masa, masa;
Tot cu mesele intinse
Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti,
Sa va gasim infloriti,
Ca merii,
Ca perii,
In mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata.
Aho, aho!
Ignatul
Se spune ca in noaptea de Ignat porcii viseaza daca vor fi sau nu taiati sau viseaza cutit, ceea ce constituie un semn ca vor fi sacrificati. In unele zone, porcul se taie chiar in ajunul Craciunului. Carnea acestuia este destinata in principal prepararii produselor ce urmeaza a se consuma ritual pe tot parcursul perioadei dintre Craciun si Boboteaza. Conform randuielii traditionale, taierea porcului este singura activitate permisa a se desfasura in ziua de Ignat. Se credea ca prestarea oricarei alte munci - spalatul rufelor, cusutul, torsul lanii, maturatul casei etc, atragea dupa sine pedepsirea celor care se faceau vinovati de incalcarea normelor sarbatoririi.
Femeile insarcinate respectau cu strictete interdictia de a lucra, de teama sa nu nasca copii cu infirmitati sau labili psihic.
Masurile punitive - cazaturi, oparit, dureri ale membrelor inferioare - aplicate celor considerati ca vinovati de nerespectarea interdictiilor, erau atribuite unei divinitati razbunatoare, ce patrona sarbatoarea: Inatoarea. Se spunea ca Inatoarea era o femeie batrana, urata, lacoma si cu apucaturi de capcaun, "manca lumea". In acelasi timp, in povestile ce circulau in satul din sudul Moldovei, la inceputul secolului al XX lea, ea aparea ca o fiinta vicleana, ce incerca sa le ispiteasca pe femei sa lucreze, dupa care le oparea sau le devora. Pentru a contracara actiunile ei malefice si a o impiedica sa se apropie de casa, femeia "ispitita" trebuia sa iasa, la miezul noptii, in curte si sa imite cantecul cocosului, repetandu-l de trei ori. Se credea ca, auzind cantecul cocosului, Inatoarea se retragea speriata. Asadar, in acest ceremonial, se sconta pe functia protectoare a cocosului - chiar daca era vorba numai de imitarea sunetelor lui - care, in calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.
Dupa ce indeplinea acest ritual cu functii apotropaice, de aparare, femeia trebuia sa intre in casa si sa stinga focul, ca Inatoarea sa nu fie atrasa de lumina si sa revina. Ea cauta lumina focului, intrucat locul pe unde putea intra era hornul casei. Daca era intuneric, ea nu reusea sa gaseasca calea de acces catre interiorul locuintei si pleca definitiv. Dar, pana sa paraseasca satul, ea incerca sa se razbune pe oricine ii iesea in cale. De aceea, se spunea ca este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii sa poarte sau sa aiba asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind incarcate cu energie, obiectele metalice puteau tine la distanta de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, impiedicand-o sa se apropie de cel pe care il intalnea in peregrinarile ei diurne sau nocturne pe pamant.
Dupa credintele comunitatilor rurale din Banal, Inatoarea putea fi impiedicata sa se apropie de casa daca, in dimineata de Ignat, dupa ce se taia porcul, se inconjura de trei ori curtea cu o carpa aprinsa. Fumul degajat de carpa aprinsa o forta sa se indeparteze.
Ritualul sacrificarii porcului in preajma sarbatorilor Craciunului, aminteste de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) in perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Intr-un moment cum este cel de la cumpana dintre anul vechi si anul nou, se sconta pe functlia regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, ce moare, o noua viata se infiripa, aceea a noului an. Si aceasta, pentru ca sacrificiul, ca moarte violenta, lasa liber energiile vitale neconsumate. Din aceste energii neconsumate, cel sacrificat putea reveni la viata, putea renaste.
Folcloristul Petru Caraman considera ca obiceiul taierii porcului din ziua de Ignat isi afla radacinile in traditiile antichitatii romane. Lumea romana practica acest sacrificiu la Saturnali, intre 17 si 30 decembrie, consacrandu-l lui Saturn, la origine zeu al semanaturilor. Porcul insusi era socotit ca intruchipare a acestei divinitati, a carei moarte si reinviere se consuma la cumpana dintre anul vechi si anul nou. Este insa vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra initial anul nou in lumea romana: inceputul primaverii, al semanaturilor, la sarbatorile ce precedau Calendele lui Janus, adica la Saturnalii.
In desfasurarea obiceiului sacrificarii porcului, se respectau anumite conditii de timp si spatiu. Sacrificiul nu poate fi inceput inainte de ivirea zorilor si nici nu poate depasi apusul soarelui. El trebuie sa aiba loc pe lumina, intrucat numai lumina poate tine la distanta, prin puterea ei arzatoare, spiritele malefice, ce-ar incerca sa anuleze virtutile sacrificiului. Totodata, locul ales pentru taierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tamaiat si stropit cu agheasma sau cu apa neinceputa, pentru a indeparta duhurile necurate.
Dupa ce animalul este sacrificat, iar carnea sortata, are loc un al doilea act ceremonial: impartirea pomenii porcului. Prin traditie, ea se oferea impreuna cu o lumanare aprinsa, celor care au ajutat la taierea porcului, ca si saracilor. Din restul carnii se prepara produsele destinate sarbatorilor de Craciun, Anul Nou si Boboteaza: carnati, tocatura, piftie, toba, caltabosi, carne fripta etc. Totodata, o parte se conserva pentru a fi consumata peste an. Nimeni nu se atinge insa de preparatele din carnea porcului decat dupa ce, in dimineata de Craciun, o parte din ele sunt impartite de femei, in vecini sau la biserica, pentru mortii familiei. Acest obicei se respecta cu strictete, intrucat, asa cum arata folcloristul S. Fl. Marian "...a gusta mai inainte de a sacrifica se socoteste ca cel mai mare pacat si de vatamare pentru sufletele (spiritele) protoparintilor care cer si doresc acest sacrificiu".
Diferite organe sau parti din carnea porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii in tratarea unor maladii ale omului sau animalelor, in practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant in vraji si farmece, ca si pentru "repararea" mortilor-strigoi.
Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mancare.
Sangele animalului, amestecat cu mei si lasat sa se usuce, este bun pentru afumat copiii cand se sperie sau cand au guturai.
Parul de porc se pastreaza si cu el se afuma copiii atunci cand se crede ca sunt deochiati. Cu el se afuma si adaposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor salbatice.
Untura de la porcul negru este utilizata in vraji, in descantece si pentru prepararea unor leacuri. De asemenea, ea se foloseste si pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor si viteilor.
Grasimea de porc se folosesie pentru calmarea durerilor reumatice, cu ea ungandu-se membrele corpului afectate de boala.
Copitele animalului sunt cautate de vrajitoare, pentru a le utiliza in practici de magie neagra, de legat casatoriile, de despartire a cuplurilor etc.
In satele din Banat, exista obiceiul ca mortii-strigoi sa fie unsi cu untura. Inainte de a fi asezati in sicriu. Se crede ca untura ii fixeaza, impiedicandu-i sa se reintoarca si sa se razbune pe cei vii.
Sfanta Vineri
Divinitate duala din mitologia romaneasca - un personaj sau confuz, sau avand doua ipostaze, sau reprezentand de fapt doua personaje diametral opuse - unul benefic, altul malefic, confundate intre ele in traditia folclorica; totodata, se observa un transfer de trasaturi si atribute asupra Sfintei Vineri de la Sfanta Miercuri. Sfanta Vineri provine din cultul zeitei romane Venus (dupa acuz. Sanctam Venerem), raspandit in Dacia Romana; totusi, acest cult s-a pastrat, foarte vag, un adstrat de superstitie populara si de crestinism folcloric, modificat si acesta de influente slave din est si din sud, ducand la personajul dual cunoscut din folclorul mitologic romanesc.
Ca divinitate nefasta, Sfanta Vineri e imaginata in chip de vaduva foarte batrana uscativa, rea si aducatoare de napasta, asemanatoare cu Joimarita si cu Martolea; se crede ca pedepseste mai ales pe femeile care torc, pun oalele pe foc sau canta vinerea, iar pe femeile lenese le preface in nevastuici; totusi, prezenta ei poate fi evitata prin intoarcerea oalelor cu gura in jos, intrucat ea ar avea putere magica numai asupra veselei taranesti in pozitie normala. Pedepsite pentru incalcarea interdictiei de a nu lucra vinerea, femeile sunt fierte in cazane, in mod paradoxal, impreuna cu pruncii lor.
Aceasta latura isi are sursa in stabilirea ca zi de reculegere a vinerii (ziua mortii pe cruce a lui Iisus Hristos) din cultul saptamanii prepascale a patimilor; dar confuzia principala a provenit dintr-un apocrif odinioara in circulatie, Legenda Sf. Vineri, in care sfanta insasi fusese supusa probei focului; aceasta legenda (figurand in Codex Sturdzanus), copiata de popa Grigore din Mahaciu, provenind insa din Mineiele grecesti ortodoxe, are la origine alt model: Sfanta Paraschiva - fecioara frumoasa rezistand seductiei imparatului Antioh (sau Antonius) si supusa martiriului, dar facand prozeliti pana atunci prin minuni si botez; din ordin imperial a fost fiarta 7 zile si 7 nopti in plumb topit si smoala si, nevatamata de supliciu, "facand cruce peste zmeu" si practicand exorcismul, e in fine decapitata. Totusi Sfanta Vineri ramane o divinitate justitiara, desi demonica, si in ipostaza ei nefasta.
In acest plan ea clasifica (mai ales in basme) stabilitatea de caracter si insusirile morale ale fetelor (testul clasic al lazii urate si mici cu giuvaeruri si al lazii frumoase cu serpi). Dar lada cu serpi din test provine din mitul antic grec al lui Admetos (zeita Artemis a umplut cu serpi camera lui nuptiala, ca pedeapsa pentru ca el uitase sa-i aduca sacrificiile cuvenite in ziua nuntii). Ca divinitate fasta, Sfanta Vineri este cea mai intransigenta dintre sfinte si cea mai importanta dintre personificarile zilelor saptamanii. Ea e tot uscativa si batrana, chiar cea mai batrana; ca divinitate pozitiva, imbracata in alb, e protectoare a femeilor si a calatorilor, a animalelor si a pasarilor, si este chiar si personaj oniric ce apare in visele femeilor pentru a le comunica retete de medicina populara (leacuri babesti). Si in ipostaza de divinitate fasta este evident rezultatul aceluiasi sincretism sinuos, in jurul unei linii descendente, fireste corupte, din amintirea confuza a cultului Venerei; mitul a absorbit, prin inductie, elemente de hagiografie crestina mai ales pentru varianta pozitiva.
In acest caz, Sfanta Vineri este patroana ocrotitoare a animalelor salbatice (reale si fabuloase), carora le da diferite insarcinari justitiare si poseda ea insasi, la curtile ei, o catea de paza cu trup de fier si dinti de otel (numita uneori Leica-Boldeica); variantele principale nu precizeaza pozitia in spatiu a resedintei (dar uneori se spune ca imparatia Sfanta Vineri este o uriasa pustietate). Circulatia folclorica mai noua prezinta totusi un singur mit, contopit din ambele variante si legat mai ales de tabuarea zilei de vineri.
Din cauza acestei contopiri tarzii, unii cercetatori au operat o reductie a personajului la un simplu portret epic; astfel G. Calinescu vorbeste de un "complex al Sfintei Vineri" prezentand "notele maniacale ale batranei: evlavia, curatenia excesiva si pasiunea pentru lighioni" (Estetica basmului), desi nu acesta este esentialul portretului ei mitic.
Exista corespondente partiale intre Sfanta Vineri si unele personaje din mitologia slava (Paraschiva-Vinerea), care continua, in perioada crestina, vechile atribute ale zeitei Mokosi din panteonul slavilor rasariteni, ca si Petka paleo-bulgara, de unde a patruns si in folclorul romanesc periferic Sfanta Petca.
Obiceiuri din Vinerea Mare
Vinerea Mare (Vinerea Pastilor, Vinerea Seaca, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a intregii crestinatati pentru ca in aceasta zi a fost rastignit si a murit Mantuitorul lumii. Zi aliturgica, pentru ca Liturghia reprezinta jertfa nesangeroasa a lui Hristos, in chipul painii si al vinului, iar cele doua jertfe nu se pot aduce in aceeasi zi. In seara acestei zile se oficiaza denia Prohodului Domnului.
In mijlocul bisericii se scoate Sfantul Epitaf (care-l inchipuie mort pe Mantuitorul, inconjurat de Apostoli si Maica Domnului) pe sub care toata lumea trece, pana in dupa-amiaza zilei de sambata. In zorii zilei de Inviere este dus din nou in Sfantul altar si este asezat pe sfanta masa, unde ramane pana in miercurea dinaintea Inaltarii Domnului. Se spune ca pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu-i doare capul, mijlocul si salele in cursul anului, iar daca isi sterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.
Acestei zile i se spune si Vinerea Seaca, pentru ca batranele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserica. Dupa cantarea Prohodului Domnului se inconjoara de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfantul Epitaf, care apoi este asezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumanari si-si jelesc mortii. La sfarsitul slujbei, era obiceiul ca preotul sa imparta florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, in trecut, pleca acasa cu lumanarile aprinse pe drum, ca sa afle si mortii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori si intrand, se inchinau, faceau cate o cruce cu lumanarea aprinsa in cei patru pereti sau doar la grinda de la intrare si pastrau lumanarea pentru vremuri de primejdie.
In popor se crede ca daca ploua in Vinerea Mare anul va fi manos, iar daca nu, nu va fi roditor. Unii cred ca, daca se scufunda in apa rece de trei ori in acesta zi vor fi sanatosi tot anul. Femeile nu umplu bors in acesta zi, sa nu se scalde Necuratul in el; nu coc paine sau altceva, sa nu arda mainile Maicii Domnului; nu cos, ca sa nu orbeasca; nu tes, nu torc, nu spala, pentru a nu o supara pe Sfanta Vineri; afuma casa cu tamaie, inconjurand-o de trei ori, in zorii acestei zile, pentru ca ganganiile si dihaniile sa nu se apropie de casa si de pomi. Copiii aduna flori de pe camp si le duc la biserica.
Inaltatoare zi de doliu, tacere si meditatie, Vinerea Mare este cinstita mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Asa ramane ea in constiinta romanilor contemporani.
Obiceiuri din Joia Mare
In Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta.
In Vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.
In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. Sau copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: "Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te - nduri si sa ne dai / Cele oua - ncondeiate / De acolo din covate".
Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare. In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos.
In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor - un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare.
Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra.
Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa "cu model".
Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.
Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena.
Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.
Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii.
Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul.
Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. In Bucovina (si nu numai) ele se numesc si "oua muncite", dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.
Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se "scriu" ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus.
Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.
In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare.
Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc.
In ziua de azi se intalnesc si alte tehnici: incondeierea cu ceara colorata, cu ceara arsa, cu tusuri, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.
In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.
Obiceiuri de Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Sanpetru de vara
In ceea ce priveste Sanpetru, nu transformarea celor doi sfinti crestini (Pavel si Petru) intr-unul pagan este esentiala, ci atributiile primite de acesta in Calendarul popular, intrucat marcheaza miezul verii agrare si perioada secerisului. Sanpetrul de Vara, a preluat data (29 iunie) si numele Sfantului Apostol Petru din Calendarul crestin.
In Panteonul romanesc Sanpetru de Vara este despartit de fratele sau, Sanpetru de Iarna, patron al lupilor, de aproximativ o jumatate de an. In traditia populara Sanpetru apare fie ca personaj pamantean, fie ca divinitate celesta. In vremurile imemoriale, cand oamenii erau foarte credinciosi, Sanpetru de Vara umbla pe Pamant, singur sau insotit de Dumneze.
Adesea, Dumnezeu il consulta la luarea unor decizii.
In povestirile si snoavele populare Sanpetru este un om obisnuit: se imbraca in straie taranesti; se ocupa cu agricultura, cresterea animalelor si, mai ales, cu pescuitul. Fiind credincios, foarte harnic si bun sfetnic, Sanpetru este luat de Dumnezeu in cer unde ii incredinteaza portile si cheile Raiului.
Acolo, fiind mai mare peste camarile ceresti, imparte hrana animalelor salbatice, in special lupilor, fierbe grindina pentru a o marunti prin topIre si a deveni mai putin periculoasa etc. La marile sarbatori calendaristice (Craciun, Anul Nou, Boboteaza, Macinici, Sangiorz, Sanziene) Sanpetru poate fi vazut de pamanteni la miezul noptii, cand se deschide pentru o singura clipa cerul, stand la masa imparateasca in dreapta lui Dumnezeu.
Sanpetru este cel mai cunoscut "sfant" al Calendarului popular. Importanta sarbatorii este subliniata de postul care o precede, Postul lui Sanpetru, care, spre deosebire de Postul Pastelui, Postul Craciunului si Postul Santamariei, are numar variabil de zile. Local, sarbatoarea era anuntata de anumite repere cosmice si terestre: aparitia licuricilor, amutitul cucului, rasaritul constelatiei Gainusei si altele.
Targul de fete
Targul Gainii este o sarbatoare preistorica "tinuta pe Muntele Gaina din Muntii Apuseni si dedicata zeitei neolitice Gaea, protectoare a femeilor maritate, sinonima cu Targul de Fete. Cultul preistoric al zeitei, identificata de etnologi cu Sanziana, Maica Precesta, Dochia, Dragaica, este intretinut de romani, fara sa-si dea seama, prin numeroase sarbatori si obiceiuri, unele desfasurate pe munti (TarguI Gainii, pelerinajul de Santamarie de pe Muntele Ceahlau), altele coborate in zonele de deal si campie (Targul Dragaicei de pe Muntele Penteleu coborat la Buzau).
Vechimea multimilenara a sarbatorii zeitei Gaea, devenita ulterior TarguI de Fete de, pe Muntele Gaina, este sustinuta de argumente astronomice (Closca cu Pui, Gainusa sau Clota, care este vazuta pe firmament in perioada solstitiului de vara, cand se tine Targul Gainii), etnologice (Gaina, pasare fantastica, cu aripi si oua de aur, care apare in unele legende din Muntii Apuseni), toponimice (numele Muntelui Gaina din Masivul Apuseni) si altele. Intalnirile solstitiale din Muntii Carpati unde se inaltau rugi divinitati lor celebrate in luna iunie au asimilat de-a lungul timpului functii noi: schimb de produse, petrecere, distractie.
Acestea fac parte din patrimoniul cultural si istoric al Vechii Europe.
Un joc ritual care se desfasura la solstitiul de vara, mai precis la Sanpetru, a fost atestat si la macedo-romani. Acesta se numea jocul Sclavilor si era executat numai de tineri de la 14 ani in sus. Desi la prima vedere jocul pare a avea ca tema incercarea puterilor, el are semnificatii stravechi care se leaga de ritualul calendarului, de implinirea si victoria fortelor naturii la solstitiul de vara. Este interesant ca unele jocuri ale tinerilor din tinuturile pericarpatice pastreaza elemente din jocul Sclavilor (Pamfile, 1910, p. 156-160). (Ion Ghinoiu)
Sfintii Apostoli Petru si Pavel
In fiecare an, pe data de 29 iunie, facem pomenirea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Cei doi apostoli sunt sarbatoriti impreuna pentru ca au murit in aceeasi zi, de 29 iunie a anului 67, in timpul prigoanei crestine declansata de imparatul roman Nero.
Sfantul Petru, fratele apostolului Andrei, a fost de origine din Bethsaida, localitate in apropierea Lacului Tiberiadei. Cand si-a inceput activitatea publica, Petru era deja casatorit si se mutase la Capernaum, unde traia impreuna cu soacra sa. Nicaieri nu se face mentiune in legatura cu sotia sa, desi din Epistola intai catre Corinteni 9, 5, se poate deduce ca el si-a luat sotia in calatoriile sale misionare. Textele canonice nu ne spun daca Petru a avut sau nu copii, doar Faptele apocrife ale lui Petru vorbesc despre fiica sa. Adeseori, Petru devine purtatorul de cuvant al celorlalti apostoli. Desi privilegiul prioritar de a fi descoperit ca Iisus este Mesia ii revine Sf. Apostol Andrei (Ioan 1,41), Petru este cel care afirma cu mai multa tarie acest lucru, fapt pentru care Mantuitorul il evidentiaza (Matei 16, 13-20).
Cu toate acestea, el este cel care fluctueaza in credinta sa in Hristos, de la afirmare si pana la negare sau lepadare de El. Petru este intre primii ucenici care au sosit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile anunta invierea Sa, iar dupa inaltarea la Cer, se erijeaza, fara a fi ales de cineva, in conducator al apostolilor, isi exercita rolul de conducator in numirea celui care il inlocuia pe Iuda (Fapte l, 15-22); vorbeste la Pogorarea Duhului Sfant (Fapte 2, 14-41);
este unul din cei dintai apostoli care savarseste o minune in numele lui Iisus (Fapte 3, 1-10); ii condamna pe Anania si Safira; savarseste multe minuni; il primeste pe Cornetius in Biserica (Fapte 10, 1-11, 18), ceea ce a fost intepretat ca un prim gest de deschidere a invataturii crestine catre neamuri, desi in disputa cu Sf. Apostol Pavel este cel care sustine cererile iudeo-crestinilor privind observarea practicilor impuse de Lege (Galateni 2, 11-21); iese in evidenta cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim (Fapte 15, 7-11). S-a savarsit la Roma, prin moarte martirica, alaturi de Sf. Pavel, in timpul persecutiei neroniene.
Petru (nume corespunzand gr. pétros si aram. kepha, cu intelesul de "piatra, stanca") se lamureste prin Evanghelie: "Iisus, privind la el [la Simon, fratele lui Andrei], i-a zis: Tu esti Simon, fiul Iona; tu te vei numi Chifa [Chefa] (ce se talcuieste: Petru)" (Ioan 1, 42;).
"Si Eu iti zic tie ca tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18 ) loc invocat abuziv de catolici pentru fundamentarea "primatului papal". Mostenit din latina populara in forma Chetru (Sanchetru, de la Sanctus Petrus), numele a fost reintrodus ulterior pe filiera greco-slava, formele lui romanesti cele mai raspandite fiind Petru, Patru si Petre (diminutive: Petrut, Patrut, Petrus, Patrus, Petrica, Petrisor etc.), cu femininul Petra (diminutive: Petruta, Patruta, Petrica s. a.). Numele mic Petru sta la originea multor nume de familie (dintre care unele au fost initial tot nume de botez: Petrea, Petrache, Patrascu etc.). Petroniu si Petronela (nume rare la noi, cu caracter neologic si livresc) n-au legatura etimologica cu numele grecesc al apostolului, ci provin din vechiul nume latin Petronius (de la petro, "berbec").
Sfantul Apostol Pavel, "Apostolul neamurilor", s-a nascut intr-o familie de evrei descendenta din tribul lui Beniamin, in Tarsul Ciliciei, probabil in primii ani ai erei crestine, primind numele de Saul.
A fost crescut si educat in traditia fariseica, se pare, la Ierusalim, desavarsindu-si educatia sub indrumarea vestitului rabin Gamaliei. In zelul sau fata de religia parintilor sai, Saul devine persecutor al crestinilor, vazand in credinta crestina un dusman de moarte al traditiei legaliste iudaice. In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Saul traieste momentul de rascruce care ii va schimba definitiv viata. Mantuitorul Iisus Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi, in aceasta identificare a lui Hristos cu cei care cred in El rezida temeiul invataturii pauline despre Biserica, inteleasa ca Trup mistic al lui Hristos.
Este botezat de Anania, episcopul Damascului, schimbandu-i-se numele din Saul in Pavel. Dupa o perioada de trei ani in Arabia, merge in Antiohia Siriei, de unde intreprinde cele trei calatorii misionare - in Cipru, Asia Mica, Pamfilia, Frigia, Galatia, Macedonia, Tesalia si Ahaia (Grecia) - dupa care urmeaza captivitatea sa din Cezareea si Roma din anii 61-63. A fost martirizat in timpul imparatului Nero prin decapitare, ca cetatean roman, in acelasi timp cu Petru.
Pavel este forma romaneasca a lui Paul (lat. Paullus, explicat prin adjectivul paullus, "mic"), incetatenita sub influenta greco-slava. La noi, formele cele mai raspandite ale numelui au fost Pavel, Paval, Pavlu, Pavle (ultimele trei iesite azi din uz), cu diminutive ca Pavelica, Pavalas, Pavu etc. (pentru femei: Pavelina, Paulina, Polina, cu diminutive rare ca Paulica, Paulita, Pavelica, Pavelita, Pavaluta, Paveluta etc.). Paul (pronuntat uneori Pol si diminutivat mai ales Paulica) si Paula sunt forme neologice, ajunse la noi sub influenta occidentala, mai ales catolica. La fel si Paulin (care apare insa mult mai rar) si chiar Paulina (desi acesta din urma are si unele precedente locale). Ca si numele Petru, Pavel/Paul sta la baza multor nume de familie (Pavelescu, Pavlovici, Paulescu, Paulian etc., etc.).
Dragaica - Sanzienele
Solstitiul de vara, ziua cea mai lunga a anului dupa care incepe sa scada putin, cate putin, cu cat sare cocosul de pe pragul casei sau cu cat se misca puiul in gaoacea oului a fost determinat empiric prin observarea atenta a reperelor terestre, in special a bioritmurilor stabile ale unor plante (sanziana sau dragaica), pasari (cucul), insecte (licuricii), si cosmice (rasaritul sau asfintitul astrilor si constelatiilor).
Cel mai cunoscut reper pentru scurgerea anuala a timpului a fost cucul, pasare migratoare care, cum soseste pe plaiurile romanesti, incepe a canta vestind, la sfarsitul lunii martie, ziua egala cu noaptea, fenomen astronomic numit de popor si tar inainte - tar inapoi. Primul cantec al cucului, care corespunde aproximativ cu echinoctiul de primavara, este marcat in Calendarul popular de Ziua Cucului, 25 martie (Blagovestenia sau Buna Vestire in Calendarul crestin). Dupa trei luni de cantat neintrerupt, el se opreste brusc la sfarsitul lunii iunie, in perioada solstitiului de vara. Truditorii ogoarelor afla ca a sosit ziua cea mai lunga a anului, numita in Calendarul popular Amutitul Cucului, 24 iunie (Sanzienele sau Dragaica).
Fiind o aparitie misterioasa in peisajul cotidian (vine si pleaca, prin migratie, incepe si inceteaza sa cante la date bine precizate in timp), cucul a devenit o pasare-oracol, implicata in destinul oamenilor; prin locul unde sta cand canta, de cate ori canta, cand este auzit prima oara etc., el prevesteste norocul, bogatia, saracia, sanatatea, casatoria. Amintirea functiei sale de orologiu calendaristic este pastrata astazi de numele ceasurilor cu cuc, cunoscute orologii ale timpului diurn.
Anul Nou agrar si Anul Nou pastoral au fost fixate in deplina concordanta cu ritmurile biologice ale plantelor si animalelor specifice latitudinii geografice a Romaniei. Desi inceputurile de an agrar si pastoral gravitau in preajma echinoctiului de primavara, acestea se deosebeau fundamental: unul marca inceputul ciclului biologic al plantelor si activitatile economice solicitate de acesta (aratul, semanatul), altul marca perioada fatatului si intarcatului puilor, precum si unele activitati economice specifice (inceputul mulsului, tunsul oilor, taiatul mieilor si altele). Natura a dispus ca la sfarsitul ciclului vegetal, toamna., rolurile sa se schimbe: incepe ciclul de reproductie al animalelor, pe de o parte, si se maturizeaza, se coc si se recolteaza rodul plantelor, pomilor fructiferi si vitei de vie, pe de alta parte.
Dintre plantele de cultura, o exceptie notabila face graul, care se recolteaza vara. Sunt indicii antropogeografice si etnologice ca in vremurile arhaice, pe actualul teritoriu al Romaniei, graul se semana numai primavara, nefacand exceptie din acest punct de vedere de la ciclul biologic al celorlalte plante de cultura.
Marcand perioada imparguirii si coacerii semintelor de grau, secara, orz, deci perioada incheierii ciclului biologic a celor mai importante plante alimentare cultivate de om, zilele de Sanziene, Sanpetru si Rusalii au asimilat un ritual sezonier, asemanator celui de inceput de an. Ritualul a castigat in spectaculozitate si datorita apropierii calendaristice a zilei de celebrare a Sanzienelor (24 iunie) de ziua solstitiului de vara. De altfel, unele popoare ale antichitatii celebrau aici Anul Nou, in preajma solstitiului de vara. La egipteni anul incepea in ziua intai a lunii Thot, cand aparea pe cer, inaintea rasaritului soarelui, steaua Sirius. In antichitatea greaca anul incepea tot la solstitiul de vara, in prima zi a Lunii Noi (Teodorescu, Chis, 1982, p. 58). Principalele sarbatori ale verii se impart in doua categorii: cu data fixa (Sanzienele si Sanpetru) si cu data mobila (Rusaliile).
Viata economica devenea atat de intensa in perioada solstitiului de vara, incat locuitorii satelor noastre au fost nevoiti sa reduca avalansa sarbatorilor de la sfarsitul iernii si inceputul verii la strictul proces ar implinirii ritualului calendaristic. Desi solstitiul de vara este marcat de un ciclu solemn de renovare a timpului, deschis de Sanziene (24 iunie) si inchis de Sanpetru (29 iunie), sarbatorile care il compun sunt reprezentative pentru structura generala a Calendarului popular.
Vechile sarbatori solstitiale din calendarul iulian (Timoteiu, Vartolomeu, Onofreiu, Eliseiu), cu rol deosebit in planificarea activitatilor agrare, au devenit, o data cu schimbarea calendarului, "sarbatori marunte". Grupul de patru sfinti crestini celebrati in zilele de 10 (Sfantul Mucenic Timofte), 11 (Sfantul Apostol Vartolomeu), 12 (Preacuviosul Onufrie) si 14 iunie (Sfantul Proroc Elisei), responsabil in Calendarul popular cu imparguirea si coacerea lanurilor de grau, este numit Sfinti Marunti. Pe masura ce timpul civil si ritual din Calendarul iulian (stilul vechi) ramanea, an de an, in urma fata de timpul astronomic exact, "atributiile" de alta data ale "sfintilor" de a baga bob spicului de grau si de a fertiliza holdele semanate nu mai corespundeau cu 'stadiul de dezvoltare al cerealelor. Astfel, importanta lor calendaristica s-a diminuat treptat, devenind mai putin insemnati pentru aprecierea si planificarea timpului agrar. Fara sa-i uite, poporul i-a facut raspunzatori de provocarea unor fenomene meteorologice negative, frecvente in luna iunie: grindina, vijeliile, furtunile si ploile torentiale. Credinte despre aceste divinitati si procesul de decadere a importantei lor in Calendarul popular, au fost atestate in Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Sudul Transilvaniei:
Sarbatoarea graului, ziua solstitiului de vara in calendarul popular, cand se spunea ca incepe sa se usuce radacina graului si sa se coaca graul in spic, a preluat numele si ziua de celebrare, ale Sfantului Apostol Vartolomeu din Calendarul ortodox, cand corespundea ca data calendaristica cu solstitiul de vara. Ca personificare a zilei cei poarta numele, Vartolomeul Graului avea trasaturile unui aprig zeu, care ii pedepsea pe cei care ii nesocoteau ziua: batea piatra, starnea furtunile si vijeliile (Banat. Oltenia, Muntenia, sudul Transilvaniei).
Sarbatoarea cu data fixa (12 iunie), dedicata Sfantului Onofrei, marca in Calendarul iulian perioada solstitiului de vara, a imparguirii si coacerii lanurilor de grau si orz. Sarbatoarea, numita si Ziua Soarecilor, era considerata nefasta pentru rozatoare, mai ales in anii ploiosi, si se considera ultimul termen calendaristic cand se mai putea semana porumbul, cartofii si legumele (Bucovina). Sarbatoarea cu data fixa (14 iunie) dedicata in Calendarul ortodox Sfantului Proroc Elisei, care indica, pe stil vechi, solstitiul de vara, este numita in Calendarul popular Elisei sau Eliseiul graului. Ca divinitate populara, aceasta baga bob spicului de grau, il imparguieste si ii grabeste coacerea. Cei care ii nesocotesc ziua sunt insa pedepsiti cu furtuni si grindina (Oltenia, Muntenia).
Unele practici efectuate in aceste zile au fost preluate de noile sarbatori solstitiale: Sanzienele si Sanpetru.
Sanziana este o planta erbacee din familia Rubiaceae, substitut fitomorf al zanei fecioare care da miros si leac florilor, rod bogat holdelor grau si orz. In flora Romaniei cele doua varietati de plante, sanziana galbena (Galium verum L.) si saziana alba (Galium mollugo L) cresc prin fanete si livezi, pe marginea drumurilor, prin paduri si pe langa garduri. Planta are doua denumiri zonale: sanziana (Oltenia, Banat. Transilvania; Bucovina, Maramures, nordul Moldovei) si dragaica (Dobrogea, Moldova de sud si centrala, Muntenia). Florile, frumos mirositoare, tulpinile, semintele si radacinile au numeroase utilizari in medicina si cosmetica populara, in: obiceiurile si actele magice implinite in ziua infloririi, 24 iunie, solstitiul de vara.
Din flori de sanziene si spice de grau se impleteste o cununa, purtata pe cap de o fecioara in ceremonialul complex numit Dansul Dragaicei; este identificata cu zeita Diana; agatata la ferestrele caselor, in stalpii portilor, apara oamenii, mormintele si holdele de fortele malefice; aruncata pe acoperisul caselor si surilor prezice ceea ce i se va intampla in cursul anului celui care a confectiont-o, a aruncat-o pe acoperis. Fata care pune floarea sub capatai in noaptea de sanziene isi vede in vis ursitul, femeia care isi infasoara mijlocul cu tulpini de sanziene este ocolita de dureri de sale in timpul secerisului, fecioarele si nevestele care o poarta in san sau in par sunt atragatoare si dragastoase.
Prin calitatea sa de a inflori in cea mai lunga zi a anului si cu insolatia cea mai puternica, sanziana a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de dezvoltare al culturilor; daca infloreste inainte de ziua care ii este dedicata, 24 iunie, stadiul vegetal al plantelor este avansat si invers. In nordul Romaniei si in zonele de munte la infloritul sanzienii se incepea cositul pajistilor.
Pentru farmacopeea si cosmetica populara florile sunt culese, dupa un anumit ritual, in zorii zilei de Dragaica (Sanziana) iar tulpinile, semintele si radacinile toamna. Plantele de leac recoltate la Sanziene se legau buchete si, impreuna cu o funie de usturoi, se pastrau afara, sub grinda acareturilor pentru a fi folosite la nevoie. Planta sau anumite parti ale plantei au diverse intrebuintari: pusa in scalda intareste copiii debili, zeama obtinuta din zdrobirea frunzelor vindeca frigurile, plamadita in rachiu vindeca loviturile si vatamarile, cu roua cazuta in noaptea de Sanziene si recoltata in zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi si de piele, fetele si femeile tinere care se tavaleau in noaptea de Sanziene in roua cazuta pe iarba deveneau mai frumoase si mai dragastoase etc.
Cununa de Sanziene
Intrucat sarbatoarea Sanzienelor se suprapune peste solstitiul de vara, moment important in derularea timpului calendaristic, aceasta era insotita de numeroase practici de divinatie, de prospectare magica a ceea ce se va intampla in viitorul mai apropiat sau mai indepartat. Tehnica cea mai obisnuita consta in impletirea din flori, in special din flori de sanziene, a unei coronite si aruncarea ei pe casa sau in oborul vitelor.
Cununa de Sanziene care impodobeste Dragaica in timpul dansului sau nuptial are aceeasi semnificatie cu colacul din faina de grau pus de nasa pe crestetul miresei in timpul colacariei (inainte de pornirea alaiului nuntii la biserica) si cu cununile imparatesti puse de preot pe capul miri lor in timpul cununiei crestine: transferul fertilitatii divine de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la omul profan. Obiceiurile legate de cununa se desfasurau dupa anumite reguli:
"Se obisnuieste a se face de catre fete si flacai, in dimineata Sanzienelor, inainte de a rasari soarele, cate o cununa de sanzieni cu care se duc la ocolul vitelor unde o arunca. Daca cununa este a unei fete si de cununa se anina mai intai o vita tanara, ursitul, adica viitorul sot al fetei va fi tanar; daca se anina o vita batrana, viitorul ei ursit va fi om in varsta" (Pamfile, 1910, p. 91); "Cununile barbatilor sunt impletite in forma de cruce, iar cele impletite pentru femei sunt rotunde.
Fiecare isi arunca cununa sa, iar reprezentantii pe cele ale absentilor. Daca cununa se opreste pe acoperis, este semn ca acel a cui este sau pentru care s-a pomenit va avea bucurii, ii va merge bine; daca, dimpotriva, va cadea, este semn vadit pentru acela ca-i va merge rau si poate chiar ca va muri" (Pamfile, 1910, p. 93); ,,In Tara Romaneasca, si anume in jud. Braila, este datina ca romanii sa-si faca, spre Sanzieni, de cu noapte, o cununa de sulfina pe care o arunca apoi pe casa, in bataia lunii. In zori de zi, inainte de a rasari soarele, merg sa-si afle cununa si sa-si vada felul de vite la care vor avea noroc peste an" etc. (Pamfile, 1910, p. 92-93).
Floarea de sanziene se purta de catre fete in prin buzunare, in san, se incingea peste mijloc, se punea sub capatai pentru a visa peste noapte ursitul. Din intreaga flora spontana a Romaniei, sanziana este, fara indoiala, cea mai indragita. Locul aparte detinut de floarea de sanziene in obiceiurile populare romanesti nu se datoreaza mirosului si frumusetii sale, ci valorii de simbol calendaristic. In Maramures infloritul sanzienelor indica momentul favorabil pentru inceputul cositului fanului, precum si inceputul unor activitati agricole de vara (Bogdan Olos, Timis, 1980, p. 83), iar in zona Tecuciului functiona ca un adevarat barometru pentru aprecierea stadiului de dezvoltare a culturilor (Bogdan Olos, Timis, 1980, p. 79).
Faclia de Sanziene
Moment important al sarbatorii de Sanziene este umblatul cu faclia, ceremonial nocturn la care participa ca spectatori intreaga suflare a asezarilor. Faclia este lucrata mestesugit dintr-un lemn de molid uscat si crapat la un capat, unde se fixeaza rasina de brad cu surcele uscate de molid si fire de canepa. O data cu lasarea serii, copiii si feciorii urca pe coama dealurilor, se strang in cerc pentru a-si aprinde facliile si apoi se aseaza in linie dreapta, la o departare suficienta unul de altul pentru a nu se arde cu
rasina topita ce sare in timpul rotirii facliilor. Este interesant ca facliile se rotesc numai intr-un singur sens, in directia mersului aparent al soarelui pe bolta cereasca.
Strigatul "Faclia maaa ... ", ca si mireasma rasinei arse strabat intreg vazduhul. Prin paduri si pe munti taietorii de lemne invartesc, de asemenea, faclii aprinse. Focul si mirosul de rasina purifica nu numai spatiul inconjurator, ci si oamenii care-si trec facliile printre picioare, ca si cum ar sari peste focuri. Cand faclia este pe cale de a se stinge, tinerii coboara spre sat inconjurand tarina si livada, intra in curti si predau facliile parintilor pentru a le implanta in mijlocul gradinilor, intre straturi (Bogdan, Olos, Timis, 1980, p. 84). Mirosul de rasina, miscarea facliilor aprinse, purtatul lor in jurul tarinilor si livezi lor, aducerea in curti si plantarea, in final, a acestora in mijlocul gradinilor sunt secvente purificatoare si, probabil, fertilizatoare ale obiceiului.
Dansul Dragaicei
Zeita agrara, protectoare a lanurilor inspicate de grau si a femeilor maritate, sinonima cu Sanziana este, in Muntenia, sudul Moldovei si Dobrogea, Dragaica. Aceasta se naste la 9 martie, echinoctiul de primavara in Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, creste si se maturizeaza miraculos pana la 24 iunie, ziua solstitiului de vara in Calendarul gregorian, cand, infloreste planta ce-i poarta numele, sanziana sau dragaica, si este invocata de fecioare la varsta casatoriei si de neveste cu copii in brate in timpul dansului ei nuptial, Jocul Dragaicei. In obiceiurile, credintele si folclorul romanesc Dragaica pastreaza amintirea Marii Zeite neolitice, divinitate lunara, echinoctiala si agrara, identificata cu Diana si Iuno in Panteonul roman si cu Hera si Artemis in Panteonul grec. Dragaica sau Sanziana, numita in diferite zone etnografice Dardaica, Imparateasa, Stapana Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pamant sau ar pluti prin aer in ziua solstitiului de vara si s-ar desfata, cantand si dansand; impreuna cu alaiul sau nuptial format din zane fecioare si fete frumoase, peste campuri si paduri. In cetele de Dragaica din sudul Munteniei, fata care joaca rolul zeitei este imbracata ca o mireasa, cu rochie alba si cu cununa impletita din flori de sanziene (dragaica) pe cap, insemn al cununiei. In timpul ceremoniei nuptiale zeita baga bob spicului de grau si miros plante lor de leac, vindeca bolile si suferintele oamenilor, in special bolile copiilor, apara holdele de grindina, furtuni si vijelie, urseste fetele de maritat etc. Dar, cand i se nesocoteste ziua, ea starneste vartejuri si vijelii, aduce grindina, ia oamenii pe sus si ii imbolnaveste, lasa florile fara leac si miros. Dupa Dansul Dragaicei din ziua cand si soarele joaca pe cer la amiaza, apar primele semne ca vara se intoarce spre iarna: incepe sa scada lungimea zilelor si sa sporeasca noptile, se usuca radacina graului paralel cu coacerea bobului in spic, rasare pe cer constelatia Gainusei (Closa cu Pui), florile isi pierd din miros si din puterea tamaduitoare de boala, cucul inceteaza sa mai cante, apar licuricii in paduri, se intoarce frunza pe ulm, plop si tei etc.
Manifestarile cultice de altadata, de cinstire a zeitei agrare, au devenit ocazii de intalnire si cunoastere a tinerilor in vederea casatoriei si, apoi, vestite targuri, balciuri si iarmaroace de Dragaica, Sanziene si de Fete. Zeita agrara la varsta fecunditatii si maternitatii a fost atestata cu numele de Dragaica in Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei si cu numele de Sanziana in Oltenia, Banat, Transilvania, Maramures, Bucovina.
Jocul Dragaicelor a fost atestat pentru prima data in Moldova de catre Dimitrie Cantemir (Cantemir, 1973, p. 341) si apoi in Muntenia si Dobrogea din raspunsurile primite la chestionarul lansat de N. Densuseanu (Fochi, 1976, p. 116-119). Ov. Barlea aprecia ca, spre deosebire de Lazar, unde ritualul este dedus din textul folcloric, ritualul Dragaicei a fost reconstituit numai din informatiile de natura etnografica. Versurile, atunci cand apar, sunt numai un indemn la joc (Barlea, 1981, voI. 1, p. 405).
Ceata era formata din fecioare, doua sau patru la numar, din care una sau doua imbracate baieteste. Cand avea si steag, ceata numara cinci persoane. Fetele se numeau Dragaicute sau, in Teleorman, Dragan si Dragaica. Flacaul care le canta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol in desfasurarea jocului. Din recuzita Dragaicei nu lipsea naframa, marama, basmaua), ce se flutura in timpul dansului. In unele sate din sudul tarii cetele purtau un steag impodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grau, asemanator steagului purtat de calusari. Steagul Dragaicelor, intalnit de Horia Barbu Oprisan in judetul Teleorman, era facut dintr-o prajina de 2-3 m careia i se atasa in varf o cruce de lemn.
Pe steag, in varf, se legau usturoi si flori de dragaica (sanziene), iar pe bratele crucii se agatau margele, bratari, multe tichiute si hainute de copii. Cand jucau Dragaicele, mamele le dadeau diferite piese de imbracaminte ale copiilor sa le puna pe steag si sa le joace (Oprisan, 1972, p. 276). Pelinul si florile de sanziene ii confereau steagului purtat de fetele teleormanence calitati apotropaice si purificatoare captate prin acte magice in favoarea copiilor.
In unele sate participantele purtau cate o coasa sau o secera, amanunt important pentru descifrarea functiei rito-magice a dansului. In scenariul ritual care insotea cultivarea graului, incepand cu aratul si semanatul si terminand cu recoltatul si pregatirea painii, Dragaicei ii apartinea secventa cand holdele de grau erau "in parg", inainte de recoltat. Semnificatiile initiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din ceata Dragaicei cu holdele de grau aflate in pragul rodirii si transferul fertilitatii in dublu sens: vegetal si uman.
Pozitia solstitiala a obiceiului ii conferea insa si o valoare rituala in scurgerea timpului. De-a lungul unei indelungate evolutii, jocul Dragaicei a devenit un ritual polifunctional: ajuta "sa bage bob graul", "sa coaca holdele"', sa apere copiii de boli si altele.
Dupa informatiile mai vechi ceata colinda mai multe sate, in timp ce sursele documentare recente limiteaza actiunea ei la nivelul unui singur sat, in vatra sau in vatra si mosia acesteia. Dragaicele faceau pasi dansati, sareau si duelau cu coasele, mai ales atunci cand se intalneau doua cete, rupeau bucati din naframele purtate si le imparteau pe la casele colindate.
Data de desfasurare a Dragaicei (jocul este atestat in sudul si estul tarii unde Sanzienele se numesc Dragaice) este fixa, 24 iunie, in imediata apropiere a solstitiului de vara, cand, dupa credinta populara, soarele joaca de bucurie in momentul rasaritului. Timpul care se naste la solstitiul de iarna, marcat de cresterea zilei "cu cat se misca puiul in gaoace", ajunge la maturitate la solstitiul de vara. O data cu maturizarea timpului se maturiza insa si recolta, in special graul, care urma sa fie recoltat.
Aparitia coasei nu poate avea alta semnificatie in acest stravechi obicei decat secerarea (omorarea) plantelor care si-au implinit menirea parcurgand drumul de la samanta semanata la samanta recoltata. De aici pana la reprezentarea mortii cu coasa in spate cu care secera neincetat vietile omenesti este numai un pas. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului in marele ritm al naturii: omul este o samanta care germineaza, creste, se inmulteste si moare. Duelul cosmic dintre vara si iarna, dintre zi si noapte este castigat intr-un an de doua ori de fortele benefice si de doua ori de fortele malefice. Lupta cu coasele, ca si opozitia dintre dansatoarele perechi amintesc de ceea ce se petrece in alt dans ritual, jucat initial la echinoctiul de primavara, Calusarii. Dragaicele par a reprezenta cele doua forte aflate in permanenta opozitie, dar care isi impart victoriile cu exactitate astronomica.
Boul instrutat
Alaiul nuptial al zeului adorat, in ipostaza zoomorfa a boului impodobit, desfasurat la solstitiul de vara (Sanziene sau Rusalii), este numit Boul Instrutat, Boul de Sanziene etc. Scena sangeroasa a cultului preistoric cand taurul era sacrificat violent la solstitiul de iarna, este amintita de moartea simbolica a mastii taurine numita, in unele colinde romanesti de Craciun.
Turca sau Borita (feminine populare ale taurului si boului) si de ragetul imitat de instrumentul ce-i poarta numele, buhaiul din cetele de Plugusor la Anul Nou. De la moartea si renasterea taurului, substitut al zeului, la solstitiul de iarna pana la nunta divina celebrata la solstitiul de vara, cultul era intretinut prin sarbatori si obiceiuri specifice: Marcul Boilor, Sangiorzul Vacilor si altele. Perioada de gestatie a vacilor are aceeasi lungime cu cea umana: noua luni.
Dupa aparitia crestinismului. parintii Bisericii crestine au suprapus peste moartea si renasterea zeului substituit de taur (Mitra sau Dionysos) nasterea Pruncului Iisus (Craciunul), iar peste alaiul sau nuptial, desfasurat probabil la echinoctiul de primavara, Invierea Mantuitorului. Daca nasterea zeului precrestin Mitra a fost compatibila, intr-un anumit sens, cu nasterea lui Iisus, motiv pentru care Biserica crestina a tolerat, tacit, dansul ritual al Turcii sau Boritei la Craciun, alaiul nuptial al zeului taurin nu putea sa se desfasoare in paralel cu jertfa lui Hristos la Paste.
Din acest motiv, marile sarbatori dedicate zeului fertilizator al Universului, substituit de cal (Calusul) sau de taur (Boul Instrutat) au fost impinse in afara ciclului pascal, la Sanziene (Boul Instrutat) si la Rusalii (Calusul). Obiceiul se mai pastreaza, local, si astazi. Feciorii aleg un bou si nu un taur sa reprezinte tineretea si vigoarea nestavilita a zeului din motive practice: ei au nevoie de un animal docil care sa se lase impodobit si plimbat pe ulitele satului ... Cand in unele asezari au disparut boii de munca, rolul taurului fecundator a fost preluat de vacile impodobite. Ceremonialul nuptial este structurat pe mai multe secvente rituale:
organizara cetei de feciori si alegerea, cu doua saptamani inainte de "nunta", a boului care va juca rolul zeului. El trebuia sa fie alb sau baltat, cu coarne mari si cu deschidere larga intre ele, cu mers frumos si capul ridicat.
Din momentul alegerii, boul se bucura de un tratament privilegiat: este bine spalat, hranit si tesalat mai putin muncit ; - izolarea boului de lumea profana a satului in noaptea dinaintea ceremoniei nuptiale; - feciorii privegheaza in jurul focului aprins intr-o poiana din padure, pazesc cu mare atentie boul care paste in voie, inclusiv prin semanaturi, jupoaie coaja ciresilor salbatici din care isi confectioneaza curelele, caramburile si coifurile cu care se vor masca, impletesc o cununa din flori de camp, simbol al cununiei purtat de zeul-mire in timpul ceremoniei, cioplesc o cruce din lemn pe care o va purta boul pe frunte, discuta subiecte cu tematica erotica; - gatitul "mirelui" in dimineata zilei de nunta prin imbracarea corpului cu un covor sau cu fete de masa frumos cusute de fetele din sat, cu braie, panglici si podoabe obisnuite mirilor, cu clopotei prinsi de coarne, cu crucea de lemn prinsa in frunte si cu cununa din flori pe dupa gat. In satele unde apar in alaiul nuptial mascati, feciorii isi pun coifurile pe cap, isi infasoara pulpele picioarelor cu carambi, se incing cu curele din.scoarta de cires, se ung pe fata cu grasime si isi dau cu cermsa, isi cauta cate o nuia lunga si cu cateva frunze in varf, sa suiere puternic sau sa imite ragetul taurului cand o rotesc in aer deasupra capului.
Unul dintre feciori, numit "Curva", se imbraca cu haine femeiesti iar un baiat de 10-12 ani, numit "Padure", se imbraca in frunze si crengute de stejar si fag. Dupa priveghiul nocturn din padure si mascarea lor, feciorii devin personaje sacre in anturajul zeului, il apara si participa alaturi de el la fecundarea mediului inconjurator; - formarea alaiului nuptial si intrarea zgomotoasa in sat, dupa incheierea slujbei la biserica. In satele unde apar mascati, alaiul are urmatoare ordine: Padurea care merge inainte, Dracii care inconjoara Curva, taraful lautarilor si, in fine, Boul Instrutat incadrat de feciori uneori inarmati cu pusti din lemn, sau din perechi, fete si feciori. Doi feciori tin in mana cate un corn al boului si ii scutura clopoteii la portile gospodarilor pentru a-si anunta prezenta; desfasurarea pe muteste a alaiului nuptial, in ritmul muzicii si in sunetele ciudate scoase din invartirea nuielelor cu frunze in varf. Pe melodiile sprintene de joc ale lautarilor, Dracii topaie, sar, se apropie cu gesturi grotesti de oameni, se stramba la ei si ii ameninta.
Curva isi joaca rolul fara retinere, este imbratisata si sarutata de Draci, se culca cu ei pe pamant imitand actul sexual si orgiile din cortegiile dionisiace; - dupa ce parcurge intregul sat alaiul revine la gospodaria de unde a fost ales boul. La apropierea alaiului, gazda deschide larg portile, Boul Instrutat inconjoara de trei ori masa din mijlocul curtii pe care se gaseste un blid cu grau si o sticla de bautura imitand parca Dansul Isaiei din ritualul crestin dar si jocul ritual din timpul nuntii taranesti numit "De trei ori pe dupa masa". I se scot crucea de pe frunte, tesaturile si podoabele de pe corp si apoi este dus sa se odihneasca; . - feciorii mascati merg la rau unde isi dezbraca hainele de Draci si se scalda in apa sfintita cu o zi inainte de preot.
Dupa scalda lor se grabesc sa intre in rau si alti sateni, convinsi ca vor deveni sanatosi, voinici si norocosi daca vor atinge apa in care s-au spalat Dracii din alaiul Boului Instrutat; - ospatul cu mancare, bautura, joc si voie buna. Ceremonialul a fost atestat, in diferite variante locale si stadii de involutie, in Tara Oltului, Tara Barsei, Tara Hategului, Valea Tiblesului, Podisul Tarnavelor, Campia Transilvaniei, zonele Sibiu, Alba Iulia si altele
Locul aparte al Sanzienelor in Calendarul popular este subliniat, asa cum s-a mai afirmat in paginile anterioare, de culegerea rituala a plantelor de leac (sanziana, usturoiul, cicoarea, cimbrisorul, trifoiul alb, spanzul, sulfina si altele) si de indicarea celei mai mari zile din an, a solstitiului de vara, prin doua repere importante: infloritul sanziene lor si amutirea cucului. Marcand perioada de coacerea recoltelor de grau, orz, secara, Sanziene le prezentau o valoare generala. Cu mult interes era asteptata sarbatoarea aceasta de catre doftoroaiele satelor noastre, pentru a culege diferite plante de leac, si de catre tineri, in special de fete, pentru a afla cate ceva despre problema lor presanta, casatoria. Prin diferite practici, fetele sperau ca isi vor vedea in vis ursitul si ca vor deveni, scaldandu-se in noaptea sau in zorii zilei de Sanziene, in roua si apa raurilor, "frumoase si curate ca apa neinceputa". Traditia maramureseana sustine ca in aceasta zi o frumoasa zana, Frumuseaua Verii, se scalda in apa Viseului si apoi se imbraca intr-o rochie lunga, de culoare alba si lucrata din flori de sanziene. De aceea si fetele s-ar scalda, la miez de noapte, in apa Viseului, in locuri tainuite.
Datini si obiceiuri de Boboteaza
Boboteaza, incheierea ciclului sarbatorilor de Craciun
Ultima zi a ciclului sarbatorilor de iarna, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospetele si manifestarile orgiastice. Petrecerea zgomotoasa a femeilor casatorite organizata in ziua si noaptea de Santion (7 ianuarie, a doua zi dupa Boboteaza) care pastreaza amintirea manifestarilor specifice cultului zeului Dionisios este numita, in judetele din sud-estul Romaniei (Buzau, Vrancea, Braila, Tulcea si Constanta), Ziua Femeilor, Iordanitul sau Tontoroiul Femeilor. Nevestele se adunau in cete de 10-30 de persoane la o gazda. Aduceau cu ele alimente (oua, faina, carne) si, bineinteles, bautura.
Dupa ce mancau si beau din belsug spunand ca se iordanesc (sinonim pentru betie), cantaujucau, chiuiau, ieseau pe drum unde insfacau barbatii iesiti intamplator in calea lor, ii ridicau si ii duceau cu forta la rau sau la lac sub amenintarea ca-i arunca in apa. Acestia se rascumparau cu un dar, de obicei cu o vadra de vin, unitate de masura egala cu 10 litri. Dadeau ce li se cereau si scapau. De altfel, nici nu aveau ce face! Se urcau pe o grapa trasa pe rand de alte femei, mergeau prin case si stropeau cu apa pe cei intalniti, faceau tot felul de nazdravanii. Acum la Tontoroiul Femeilor cunoscutele norme de buna-cuviinta ale satului traditional erau abolite iar excesele de bautura si petreceri peste masura tolerate. De altfel, femeile se considerau in aceasta zi mai tari si cu mai multe drepturi decat noi, barbatii: lasau toate obligatiile de sotie si mama in seama soacrelor si chiar a barbatilor, chefuiau si se distrau intre ele fara sa dea cuiva socoteala.
In unele sate ceata femeilor casatorite primea in randurile sale tinerele neveste, casatorite in anul incheiat, printr-o ceremonie speciala: acestea erau duse la rau si stropite cu apa. Elemente ale acestei petreceri de pomina sunt pastrate astazi de femeile din comuna Pantelimon, din imediata apropiere a orasului Bucuresti. Ca origine, ciudatul obicei este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice si extaz mistic inclusiv in cetatile antice de la Marea Neagra (Calatis, Histria, Tomis).
De remarcat ca in calendarul cetatii Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionisios zeu al vegetatiei, vitei de vie si betiilor rituale, dovada ca acesta facea parte din panteonul local. Unii specialisti i-au gasit originea in lumea tracica (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), altii, mai recent, sunt de parere ca aceasta divinitate vine din adancurile religiilor micro-asia-tice si egeene, din epoca neolitica. Indiferent de disputele legate de originea teritoriala a zeului, un lucru este cert, cultul sau, atat de raspandit in antichitate incat a tins sa devina o religie universala cu care a avut serios de luptat crestinismul, supravietuieste astazi la romani sub forma obiceiului Iordanitul femeilor.
Totusi, practica specifica zilei de 6 ianuarie se leaga de alungarea spiritelor rele in lacasurile lor subpamantene, purificarea vazduhului prin zgomote, stropitul cu aghiazma a vitelor, caselor, constructiilor anexe, incurarea cailor. Spiritele mortilor care au salasluit printre cei vii in timpul celor 12 zile, ospatate si venerate pentru a le castiga bunavointa in prorocirile si pronosticurile de Anul Nou, trebuiau alungate prin toate mijloacele posibile.
Boboteaza, serbata in ziua de 6 ianuarie, incheie ciclul sarbatorilor de iarna si are, pe langa intelesurile crestine - momentul nasterii spirituale a Mantuitorului - trasaturi de mare sarbatoare populara.
In ajunul Bobotezei se pregateste o masa asemanatoare cu masa din ajunul Craciunului. Pe masa din "camera de curat" se asterne o fata de masa, aleasa special pentru acest moment, sub fata de masa se pune fan sau otava iar pe fiecare colt se pune cate un bulgare de sare. Deasupra se aseaza douasprezece feluri de mancare: coliva - grau pisat, fiert, indulcit cu miere si amestecat cu nuca pisata -, bob fiert, fiertura de prune sau perje afumate, sarmale ( "galuste" ) umplute cu crupe, bors de "burechiuse" sau "urechiusele babei" - bors de fasole alba in care se fierb coltunasi mici, umpluti cu ciuperci, ce au colturile lipite in forma de urechiuse -, bors de peste, peste prajit, "varzare" - placinte de post umplute cu tocatura de varza acra -, placinte cu mac etc.
Pana la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mancare iar, imediat dupa sfintirea mesei, parte din bucate sunt adaugate in hrana animalelor pentru "a fi protejate de boli si pentru a fi bune de prasila".
Alta data, dupa ce preotul rostea Troparul Botezului si stropea cu agheasma in casa si pe gospodari, era invitat sa se aseze pe lavita. Sub laicerul de pe lavita erau asezate, din timp, boabe de porumb - "ca sa stea clostile pe oua" - si busuioc - "ca sa vina petitorii'. Busuiocul acesta era folosit, mai tarziu, in descantecele de dragoste.
In semn de rasplata se dadeau: bucate ("desagarului"), bani (preotului), nuci, mere si covrigi (copiilor) iar, pe crucea preotului, gospodina casei aseza cel mai frumos fuior de canepa. Oferirea fuiorului avea mai multe semnificatii: se credea ca de firele acestuia se vor prinde toate relele, ca fuiorul devenea o punte peste care vor trece sufletele mortilor sau ca Maica Domnului va face din canepa un voloc cu care va prinde sufletele mortilor din iad pentru a le ridica in rai.
Ajunul Bobotezei
Ajunul Bobotezei era, in egala masura, si un moment favorabil farmecelor, descantecelor si altor practici magice. Dimineata, inainte de aprinderea focului, se strangeau cenusa din soba si gunoiul din casa pentru a fi pastrate pana in primavara, cand se presarau pe straturile cu legume "pentru a le face rodnice si a le proteja de gujulii". Fanul de sub fata de masa si bulgarii de sare se adaugau in hrana animalelor "pentru a le feri de farmece, de boli si de duhurile rele". In acelasi scop era folosita si agheasma luata de la preotul care venea cu Iordanul.
Se credea ca daca, in dimineata Ajunului de Boboteaza, pomii erau incarcati cu promoroaca, acestia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea ca animalele din grajd vorbesc la miezul noptii dinspre ziua de Boboteaza despre locurile unde sunt ascunse comorile.
In aceasta zi erau interzise certurile in casa si nu se dadea nimic ca imprumut, nici macar jaratec din focul din vatra.
In seara de Ajun se savarseau practici de aflare a duratei vietii. Inainte de culcare, se luau carbuni din vatra si se denumeau cu numele tuturor membrilor familiei. Se credea ca primul care va muri, va fi cel al carui carbune se va stinge mai repede.
Boboteaza - sfinitirea apei
In ziua de Boboteaza are loc sfintirea apei, in timpul slujbei de Iordan. Pregatirea acestui moment se face, si astazi, cu multa atentie, in fiecare comunitate. Locul de desfasurare a slujbei se alege impreuna cu preotul satului, de obicei intr-un spatiu mai larg - unde sa fie cel putin o fantana -, in imediata vecinatate a unei ape curgatoare, in gospodaria unui om sau in curtea bisericii.
Pentru acest moment se aduce apa, care se punea in vase mari de lemn si, tot acum, se taie, la rau, o cruce mare de gheata. In jurul acestei cruci sau in jurul crucii care se afla in mod normal in curtea bisericii, se desfasoara intreg ceremonialul religios, la care participa toata suflarea comunitatii.
Dupa slujba de sfintire a apei, transformata in agheasma, fiecare satean isi ia apa sfintita in vasele de lemn sau de sticla cu care a venit de acasa. Pe drumul de intoarcere ei striga "Chiraleisa"- pentru belsugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului si pentru cresterea cat mai mare a canepii - si toarna cate putina agheasma in toate fantanile intalnite in cale. Odata ajunsi acasa, oamenii sfintesc cu agheasma sura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livada, casa si interiorul casei.
Boboteaza - practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor malefice
Boboteaza cumuleaza elemente specifice de reinnoire a timpului calendaristic, la riturile crestine adaugandu-se practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor malefice. In Bucovina, purificarea aerului se facea, candva, prin focuri si fumegatii, in cadrul unui obicei numit Ardeasca. Aceasta manifestare avea loc imediat dupa sfintirea apei cand tinerii se retrageau pe locuri mai inalte, avand asupra lor carbuni aprinsi ce fusesera folositi anterior la aprinderea secaluselor, si aprindeau focurile de Boboteaza.
Rugul era facut din vreascuri si frunze uscate stranse de feciori cu o zi inainte. Tinerii cantau si dansau in jurul focului si sareau peste foc, atunci cand acesta se mai potolea, in credinta ca vor fi feriti, astfel, de boli si de pacate. La plecare, fiecare lua carbuni aprinsi cu care, odata ajunsi acasa, afumau pomii din livada in scop fertilizator. De asemenea, inconjurau casa cu pulberea folosita ca incarcatura pentru secaluse crezand ca, in acest fel, casa va fi ferita de primejdii, mai ales de trasnete.
In cele trei zile, cat tine Boboteaza in Bucovina, exista sate in care vecinii, prietenii si rudele obisnuiesc a se colinda reciproc, dupa cum exista comunitati in care, in aceste zile, reapar mascatii. Tinerii, mascati in babe si mosnegi, colinda mai ales pe la casele unde se gasesc fete de maritat, obiceiul fiind o reminiscenta a cultului mosilor si stramosilor precum si a unor vechi practici fertilizatoare.
Obiceiuri de Craciun - Taierea porcului
La Craciun, porcii se taie in ziua de Ajun, in intaia zi de Craciun sau chiar intr-a doua, cum se intampla prin unele sate din jud. Tecuciu. Prin jud. Muscel sunt sate prin cari porcii se taie intre Craciun si Sf. Vasile, pazindu-se ca ziua de taiere sa nu fie Lunea ori Vinerea, mai cu sama cand ramane prasila de porci in urma. Altii,- satenii obriciti, - nu taie porcii decat dupa Sf. Vasile, ca sa nu zaca de lingoare. Prin unele sate din jud. Dolj, porcii se taie de cu noapte, asa ca pan' la ziua totul sa fie gata. Cand injunghe porcul, cel ce-l taie, ca si cei dimprejur, isi fac cruce cu sange, ca sa fie sanatosi si rosii peste an, si zic:
- La anul si la multi ani cu sanatate !.
In ziua aleasa, dis de dimineata incep sa se auda prin sat tipatul, guitatul sau guetul porcilor. Toata partea barbateasca din casa,- si pe unde nu-i decat barbatul, se ajuta cu cineva din vecini, - sar si prind porcul, il culca pe o parte, iar unul care-i mai mester, ii infige cutitul in gat, in asa fel incat pielea sa nu se spintece decat atat cat este latimea cutitului. In launtru, varful cutitului se primbla cam de un lat de palma, ca sa se taie bine vinele si sa se scurga in totul sangele.
La taiere nu trebue sa stea nimeni prin prejur dintre acei cari sunt milosi din fire, caci se crede ca porcul moare cu mare greutate ; carnea unui asemenea porc nu va fi buna. Pe porc sa nu-l vaiete nimeni, sa nu-i zica "saracul", caci aceasta supara pe Dumnezeu :
- Dumnezeu a lasat ce-a lasat: sa fie Craciunul satul ! Femeile mai ales lipsesc.
Cel ce taie porcul, nu trebue sa criste,- sa scrasneasca, sau sa stranga din dinti, ca sa nu iasa carnea porcului tare si sa fiarba cu anevoie.
Prin unele sate din jud. Neamt, pe unde porcii se taie in ziua de Ignat, se aduna la taiatul porcilor mai multi oameni, da'ntre ei e unul mai bun, de pe a carui mana carnea se fragezeste. Aduna. paie, gateje si tuleie de haldan, cu cari fac foc. Apoi, c-un juvat, scot porcul din cotet si acel care e bun de mana, il taie. Unii ii vara cutitul la inima; altii ii taie gatita sau inghititoarea.
Dupa ce porcul a murit, se gateste de parlit. Se aduc doua radacini, doua reteveie sau doi butuci, se pun aproape unul de altul la un pas si peste ele se pune porcul culcat pe-o parte. Gospodina vine indata si ii smulge parul de pe coama,- de pe gat si de pe spinare,- si daca este destul de mare, parul se smulge si de pe coaste, - facandu-l apoi manunchiuri: Acest par va fi folosit la facerea bidinelelor sau va fi vandut.
Prin jud. Muscel, ca sa nu se stinga samanta porcilor, manuchele de par astfel smulse se leaga, se moaie in sangele porcului si apoi se pun la pastrare. Pe-alocuri, picioarele porcului se leaga inainte de a fi asezat la parlit.
Dupa asezarea porcului, se da foc paielor, ciocanilor sau pusderiei de desubt, ca sa se parleasca parul; Prin unele sate din jud. Valcea, cand se aprinde focul sub porc, se pun intr-insul si cateva graunte de tamaie, ca sa fuga Diavolul departe.
Focul se intretine mereu, dar intr-o masura potrivita, ca sa nu fie prea puternic, caci fiind "prea tare", arde nu numai parul ci si pielea sau soriciul porcului, ajungand astfel la slanina, care se topeste si curge in foc. Parul arzand, se face scrum; acest scrum este dat jos de pe porc cu un bat, ca sa se descopere partile neparlite spre a se papai si acelea.
Cand o parte s-a parlit, focul se muta in cealalta parte, sub pantece, pe spinare, gat, picioare si celelalte parti ale porcului, cu multa bagare de sama, pana cand nu mai ramane nici un fir de par. Daca din greseala a plesnit pielea in vreun loc, acolo se uda indata cu apa rece, ori mai adesea se freaca cu omat, ca sa nu se arda si mai tare.
De caldura, gazele din porc se umfla si pielea se intareste. In chipul acesta, porcul este curatit de par, insa saricul, doricul, cioriciul sau soriciul ii este negru de rapan sau de scrum. De aceea, ca porcul sa se curate de aceasta negreta, se muta pe un strat curat de paie, sau pe niste scanduri,- cum ar fi scoartele caralor, - se uda bine cu apa calda si astfel, dupa ce se inveleste bine cu saci, toale sau alte lucruri, se lasa ca sa se moaie.
Asupra acestui lucru, iata ce inseamna Ion Creanga in Amintirile sale :
"La Craciun, cand taia tata porcul, si-l parlia, si-l oparia, si-l invalia iute cu paie, de-l inadusii, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei".
Cand se socoteste ca pielea s-a muiat bine, gospodarul incepe sa o rada cu cutitul, dupa care o clateste cu apa calda ; si tot astfel, iar se rade si iar se spala, pana cand pielea ramane curata si galbena. Dupa aceasta se pregateste alt strat de paie, dar mai ales alte scanduri, pe cari porcul se pune cu pantecele in jos.
Acum incepe grijitul, curatitul, cinatuitul, ciopatitul sau periatul. Intaiu i se face porcului in frunte o taietura cu cutitul in chip de cruce, zicandu-se ca si la facerea semnului Sf. Cruci :
- In numele Tatalui, al Fiului si al sfantului Duh, Amin !
In unele parti din jud. Teleorman, dupa ce i se face crucea in cap, se presara cu sare, crezandu-se ca numai astfel ii fuge sufletul din cap.
Prin jud. Muscel, dupa ce-i taie picioarele, si i le aseaza pe pantece, i se face porcului la ceafa, in dreptul sirei spinarii, o taietura in chip de cruce pe care altul o presara cu sare urand celor de fata:
- Sa mancati porcii sanatosi !
Prin jud. Roman, crestatura, in, forma de cruce se face la spate, si se presara cu sare, ca sa fie carnea bine primita, de Dumnezeu, daca dintr-acel porc se va da de pomana,- si ca sa nu se strice .
Dupa aceasta i se taie porcului coada si urechile si se dau copiilor, cari asteapta prin prejur.
- "Mie are sa-mi deie coada porcului s-o frig, zice Creanga. Si intr-adevar, daca porcul este batran, coada are sub soric si o catime de carne, care nu se poate manca cruda. De aceea copiii ieau aceasta coada, o scrijala cu cutitul din loc in loc si apoi o pun pe jaratec. Dupa ce o frig, o impart intre dansii. Tot astfel fac si cu urechile porcului batran. Daca insa porcul este tanar, purcel, godac, godacel, grasun, grasunel, urechile i le mananca cu totul si tot astfel fac si cu coada, dupa ce o strujesc de pe oase, ramanand astfel in mana cu conul de soriciu numai.
Prin unele parti se crede ca daca se da copiilor cari se scapa, noaptea in pat cu udul, sa manance coada porcului, vor scapa de aceasta slabiciune. Porcului i se taie intaiu picioarele de la genunchi in jos si dela coate in jos, apoi urechile si coada din radacina, - daca aceste doua parti din urma n-au fost taiate mai dinainte. Ele se dau gospodinei.
Din ele se vor pregati raciturile, aiturile sau piftiile. Dupa acestea se scot soldurile, catesi patru, taindu-se din stinghii, astfel ca din porc nu ramane decat trunchiul cu capul, invalit in slanina. Slanina se despica de-a lungul spinarii si de-a lungul gatului, desfacandu-se cu incetul de pe carnea trupului, ca sa nu se taie din carne. Desfacerea aceasta urmeaza pana sub pantece. Cand insa slanina nu-i groasa, asa fel ca pe pantece sa aiba macar grosimea unui deget, cele doua slanini, adica cele doua parti sau jumatati de slanina, se desprind cu totul de pe la mijlocul coastelor.
Dupa desprinderea slaninii, numita la sing. slanina sau platica, se curma capul. Acesta se desface in doua parti, fiecare cu cate o falca. Falcile se taie si dansele in doua bucati, ramanand intinate catre sfarla, avand grija la falca deasupra, care-i la olalta cu capul, sa se scoata creierii nesfaramati.
Prin jud. Muscel, capul se taie inaintea soldurilor si se duce in casa cu ratul in urma, pentru ca sa nu se sparga oalele gospodinei iar prin alte parti se face acelas lucru, "ca sa fie bine si sa aiba (gazda) noroc la porci".
Dupa cap, urmeaza sa se scoata :
Iepurele, alcatuit din osul pieptului cu cei doi muschi dinainte; Iepurasii, cei doi muschi ai spinarii;
Rarunchii;
Cele doua coaste, ce se curma din osul spinarii;
Celelalte parti cari mai raman.
Se scot astfel de-o parte maruntaiele, din cari se desprinde cu bagare de seama fierea, ca sa nu se sparga, si care se leapada sau se pastreaza pentru leacuri ; apoi se cauta chisita, chisitoarea sau besica,- basica udului,- pe care copiii o asteapta, cum spune Creanga, ca s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraesc dupa ce s-a uscat, si apoi vai de urechile mamei, pana mi-o spargea de cap . Se dau apoi de-o parte matul sau ficatul, bojogii sau plamanii, splina, pecia ,- invalitoarea de grasime a maruntaielor care la miei se chiama jighir, iar la vitele mari prapur, - osanda, - lespezile de untura creata, - matele si chisea sau stomacul.
Cand sparge bardanul sau bardahanul, toata bagarea de sama a celui ce grijeste este la splina, caci splina arata felul cum va fi iarna si partea, - directia, - dincotro vine.
Daca partea subtire a splinei este indreptata de pilda spre miazazi, insemneaza, ca iarna vine dela miazanoapte. Daca splina este mai umflata catre coada, aceasta insemneaza dupa credinta poporului, ca iarna, catre sfarsitul ei, va fi mai grea. Daca-i groasa la mijloc, asta insemneaza ca asprimea iernii va fi in lunile din mijloc. Daca splina este lunga si subtire, si iarna va fi lunga, dar gerurile nu vor fi aspre. Si tot astfel fac gospodarii fel de fel de socoteli. Asemenea credinte le au si Rutenii.
Cine vrea sa stie greutatea unui porc taiat, sa-i cantareasca numai capul; ramasita de carne va fi de zece ori mai grea decat capul.
Prin unele parti, gospodarii cred ca pot prooroci si alte lucruri! Astfel prin jud. Muscel se spune ca "din felul cum se arata o bucata de carne asezata in osanza, unii sateni cunosc daca in viitor nevestele lor le vor naste fete ori baieti. Daca in inima se va gasi mult sange inchegat, aceasta insemneaza bani, adica stapanul va avea noroc de multi bani, fie ca va gasi vreo comoara, fie ca-i va castiga- in vreo afacere".
Dupa ce maruntaiele "s-au pus la cale", se spala slanina si in urma se curata de bucatelele de carne, cari intamplator s-ar fi luat pe dansa. Slaninile se pun intr-o covata sau albie cu apa rece, ca sa iasa sangele dintr-insele; carnurile se spala si se pun cu sare. Intr-alta covata, iar maruntaiele: maiul, bojogii, splina, s. a., se aseaza intr-alt vas. Barhaiele adica matele, cu chisca, sunt luate de femeie, de obiceiu dupa masa, la curatit, scurtandu-se, spalandu-se, pe, fata, intorcandu-se si pe dos cu ajutorul unei tevi de trestie ori a unui bat lung aproape de un cot. Prin jud. Valcea acest bat se pastreaza, crezandu-se " ca e bun de intorsuri".
Bezaraul,- grasimea de pe mate, - daca-i mult, se desface cu incetul; daca-i putin, se lasa pe mate ca acestea sa fie mai grase la mancare.
Matele subtiri vor sluji la umplutul carnatilor sau trandafirilor , facuti cu tocatura de carne si slanina, usturoiata si piparata cu piper rosu pisat si cu piper negru.
Matele groase vor sluji la umplutul galbasilor (calbasi, caltabosi, calmoi, bosometi), cu tocatura amestecata cu pasat facut in chiua. Chisca, adica stomacul porcului, se spinteca, se intoarce pe dos, se curata, se spala, se opareste si apoi i se iea pielita launtrica, dupa o truda nu tocmai mica. Ea se pune in urma la sare si obisnuit se pastreaza pentru ziua de Boboteaza, cand se fierbe si se mananca cu otet.
Daca se vede prin carne si prin slanina un fel de besicute, albe ca mazarichea si cari besicute plesnesc cand carnea se pune pe jaratec, este semn, pentru cei din casa, dupa credinta lor, ca porcul a mancat zoi spurcate, cum de pilda ar fi zoile dela rufe, cari au sapun, - nu altceva ! Se zice ca acea carne este spurcata. Prin urmare in graba se chiama preotul care ceteste si o sfinteste cu aiasma.
Linti face porcul si atunci cand i s-a dat mancare cu ciurul sau cu sita. A treia sau a patra zi, carnea se scoate de la saramura, se pune la uscare sau la pastrare in pod, sau se afuma, dupa datina si invatatura care o are fiestecare gospodar. Prin unele parti, unii gospodari nu mai parlesc porcii, ci-i jupoaie de piele ca pe vitele mari. Acestia vor folosi pielea de porc pentru facutul opincilor cu par, sau vor vinde-o. Curatirea porcului insa, este la fel cu cea aratata pana aici.
La grijitul porcului iea parte indeobeste si gospodina; prin urmare, pentru aceasta zi intai de Craciun, - pe unde datina taierii porcilor este asezata in aceasta zi,- mancare aleasa nu pot avea casanii. De aceea se pregateste cate ceva in graba:
Creierii se prajesc pe vatra fierbinte si neteda, dupa ce s-au dat carbunii de-o laturi.
Rarunchii si cateva bucatele de carne macra se pun in frigare ori se face mancarea obisnuita, care se numeste tochitura sau topitura si care consta in prajirea din tigaie, cu ceapa, marunt taiata, a bucatelelor de carne macra desprinsa de pe slanina. Deci tochitura este foarte grasa si satioasa si prin urmare, multamita ei, se poate linge bietul crestin pana la urechi !
Cei din straini, cari ajuta la taiatul porcilor, sunt ospatati la aceasta pomana a porcului, cand se si cinsteste cum trebue!
Obiceiuri de Craciun - Turtele si colacii
O grija de sama a gospodinelor, in preajma Craciunului, este facutul turtelor si al colacilor pentru ziua de ajun.
Turtele se fac din faina de grau "cernuta cu sata cea deasa". Faina se cumpara din targ, ori o are gospodina macinata din graul sau, la moara satului. Faina se moaie in apa calduta si se sara. Aluatul, - numit prin partile jud. Tecuciu mai ales pane, - nu se dospeste.
Din aluatul bine framantat, se rup bucatele, una cate una, se framanta din nou si apoi se intinde, -se lateste, se turteste, - cu sucitorul sau ciucitorul, un bat rotund si neted, cu care, apasand cu incetul peste aluat, intinde si subtiaza prefacandu-l intr-o foaie rotunda, mare cat o farfurie sau mai mare inca.
Dupa ce foaia sau turta s-a subtiat in de-ajuns se ia binisor, ca sa nu se rupa si se pune pe plita, - tuciul sobei de tinichea, pe o tabla, - tinichea, - asezata pe jaratec sau pe fierul plugului pus asemenea in foc, ca sa se coaca turta. De pe turta incep sa se ridice un fel de besici cari indata se rumenesc sau se ard, lucru care face ca turtele sa aiba un gust placut. Dupa ce foaia de turta s-a rumenit pe o parte, se intoarce si pe cealalta, ca sa se coaca. In urma, turtele se pun clit, adica una peste alta, pe soba sau pe polita, ca sa se usuce pe deplin.
Intaia turta pe care gospodina o face, se numeste turta-vacii. Ea se coace tocmai la Boboteaza, cand se da vacii odata cu taratele ca s-o manance, avand gospodina credinta ca in chipul acesta vaca sa va fi laptoasa.
Turtele se mai numesc si scutecele sau pelincele, - pelincutele Domnului, - inchipuind, dupa credinta poporului, pe cele ce au slujit la nasterea pruncului Hristos.
Colacii se pregatesc fie pentru colindatori, numindu-se prin unele parti si colindate, fie pentru masa ajunului, fie pentru pomenirea mortilor. Dupa ce panea pentru colaci se plamadeste, - in anii din urma numai cu plamada facuta din drojdii de vin, numita si drojdii, - dupa ce se framanta si se lasa ca sa rasara, adica sa inceapa a creste, obisnuit pe cuptor la caldura, invelind covata cu blani, dupa ce panea se fereste ca nu cumva frigul sa o "dea'napoi" din crescut, se framanta din nou pe masa, si cu manile, rupandu-se bucati-bucati, se preface in vite groase ca degetul, din cari se impletesc covrigii, - cei dintr-o singura vita,-colaceii din doua vite si colacii, din doua vite impletite si incunjurate cu o alta vita.
Obisnuit covrigii se vor da colindatorilor marunti, cu colaceii se vor rasplati colindatorii cei mai multi, iar colacii se vor da flacailor, colindatorilor neamuri, vor impodobi masa de ajun si se vor da de pomana.
Gospodinele nevoiase, dupa cum vom vedea, vor inlocui atat turtele cat si colacii, prin felii sau bucati de pane din targ. Prin Bucovina, se fac colaci "rotunzi ca soarele si ca luna".
De aluatul de Craciun se tin o suma de credinte si datine.
Aluatul, din care cu nici un chip nu se imprumuta, este dospit ca sa se oua gainile si sa fie sanatoase peste vara, iar vitele sa se plodeasca, adica sa fete. Unele gospodine se feresc chiar de vecinele lor cari vin intr-adins ca sa poata ciupi cateva farmaturi de aluat, ca sa ia sporul si mana vacilor de la acea casa. Daca o femeie poate lua aluat dospit de la trei case, daca dintr-insul face o pane si daca o mananca apoi cu toti ai casei sale, fara sa piarda o farmatura macar din acea pane, se crede ca acea femeie va avea closte multe, cari vor cloci bine si vor scoate pui multi, de cari uliul nu se va putea atinge.
Daca se pastreaza acest aluat pentru mai tarziu, el se poate folosi pentru tamaduirea vitelor bolnave de deochiu. Prin unele parti, gospodinele pun cate un copil de ieau cu gura de noua ori din aluat, tinand manile la spate. Din aceste noua muscaturi se face un dodomete care se coace intre soba si care, sub numele de aluat de la Craciun, se intrebuinteaza pentru diferite boli de stomac la oameni si la dobitoace.
Prin alte parti, aluatul de la Craciun se face in seara Craciunului. Unele babarese, aduna si muguri de prun rosior, mar dulce, alun, vita, gorun si cires, ii descanta si ii pastreaza peste an, pentru de mancaturi, tot o boala de stomac.
Prin Bucovina, femeile fac un creciun, un colac in chip de 8, care se pastreaza pana primavara, cand se afuma si se tamaie boii si plugul inaintea pornitului la arat. Acest creciun se pune atunci in barsa plugului si cand plugarii ajung la tarina, il mananca.
Dupa ce panea se da in cuptor, femeile pun un carbune stins deasupra jaratecului. Daca acest carbune se aprinde indata, se crede ca peste vara popusoii vor fi buni, si anume vor rodi bine cei sa-manati mai in frunte, adica mai timpuriu; daca se va aprinde mai tarziu, vor fi buni popusoii samanati mai la urma; tot astfel se judeca si pentru cei mijlocii.
In sfarsit, alte gospodine, dupa ce dau panea in cuptor, noaptea, pana a nu rasari soarele, merg in gradina cu lopata ridicata si striga :
- Cum e cuptorul si lopata plina de pane, asa sa fie copacii, - pomii, - plini de poame.
Sfantul Nicolae - Povestiri din Bucovina, Muntenia si Oltenia
Sfantul Nicolae se mai numeste prin unele parti din Transilvania si San-Nicoara sau Sa-Micoara.
Prin Bucovina se crede ca Sfantul Nicolae este al doilea sfant facut de Dumnezeu, ca sta alaturi de Parintele ceresc in stanga Lui, si ca in noaptea de catre Sfantul Vasile, Dumnezeu si cu Sfantul Nicolae stau la masa, aratandu-se lumii in lumina mare, atunci cand cerurile se deschid de trei ori.
Sfantul Nicolae orandueste soarele; cu privire la acest rost insemnat, iata ce scrie George Cosbuc:
"Soarele e pus de Dumnezeu sa lumineze pamantul, dar el, ingrozit de rautatile cate le vede pe pamant si satul de acelas drum vesnic, intr-una vrea sa fuga si sa scape de vederea pamantului. Asa cum umbla el de-a curmezisul peste pamant, de la rasarit spre sfintit, tot isi schimba drumul si fuge cu rasarirea, cand spre miaza-zi, cand spre miaza-noapte, ca, doara-doara va putea ajunge odata sa faca sfarsit pamantului si el sa stea sa se odihneasca pe cer si sa nu mai aiba de incunjurat pamantul. Iar sfarsitul pamantului va fi atunci cand soarele va ajunge sa rasara de la sfintit si sa sfinteasca la rasarit, adica tocmai intors de cum e astazi.
Dar Dumnezeu nu voeste lucrul acesta si de aceea a pus strajer la miaza-noapte pe San-Nicoara si la miaza-zi pe San-Toader, ca sa tie calea soarelui si sa-l abata din cale.
Si cica primavara ajunge soarele in fuga lui pe la San-Toader si atunci ia cu el noua babe rele si aduce ploi si ninsori si prapadenii de vreme rea, ca doara-doara va scapa nevazut de San-Toader pe o vreme ca aceea. Si mai-mai sa-l scape San-Toader, caci soarele apuca sa fuga inainte ; dar atunci San-Toader, cu noua cai are sa se iea dupa soare si-l fugareste, il alearga sa-l prinda. Si fuge dupa soare treisprezece saptamani, si abia il ajunge colo departe-departe spre miaza-zi. Si cum il ajunge, il si intoarce dela miaza-zi spre rasarit.
Si se intoarce soarele si merge,merge spre rasarit, dar cand ajunge la locul lui cel oranduit de Dumnezeu, nu se astampara ci fuge inainte spre miaza-noapte, ca doara va putea fugi pe de cealalta parte. Si atunci ii iese in cale San-Nicoara si-l prinde, si-l trimite indarat. Si soarele iaras face ce a facut, si tot asa o pate intr-una cu San-Toader si cu San-Nicoara.
Dar odata si odata tot o sa scape el de pazitorii lui ; daca nu de San-Toader, dar de San-Nicoara tot o sa scape, ca San-Toader e tanar si are cai, dar San-Nicoara n-are cai si e batran".
Ziua data de Dumnezeu in stapanire este Joia. Cu privire la acest sfant, poporul nostru cunoaste urmatoarele povestiri :
Povestiri in legatura cu Sfantul Nicolae prin Bucovina
Intai se aude prin Bucovina si se apropie de cea a Arhanghelului Mihail, cel ce a scos zapisul din manile Necuratului, si suna precum urmeaza:
"Dumnezeu a facut contract cu Nifartache, ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu si cei morti ai lui Nifartache. Dar vazand Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sfantul Ncolae sa intrebe cine poate lua contractul acela de la el. Sfantul Nicolae a stat treizeci de ani la poarta iadului. Il vede Nifartache si trimite pe un dracusor la dansul, sa-l intrebe ce vrea. Cand a ajuns dracusorul departe, Sfantul Nicolae l-a facut praf.
- Ei, da manios e, zice Nifartache ; - ia du-te tu, dara sa nu te apropii de el, a zis altui drac.
Acesta l-a intrebat de departe si Sfantul Nicolae i-a spus. Atunci Nifartache i-a raspuns :
- Numai acel ce se va naste din Duh sfant va putea sa-l ia.
Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Domnul Hristos.
Cand a fost Domnul Hristos de treizeci de ani, a mers si l-a luat si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor".
Povestiri in legatura cu Sfantul Nicolae in judetul Suceava
A doua povestire se aude in jud. Suceava si are urmatorul cuprins :
"A fost odata ca nici o data, ca daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Ci-ca era odata un om sarac, lipit pamantului. In bordeiul lui facut in pamant si rau coperit, nu era decat o laita goala si ingusta, un cuptor spart, in care cand si cand ardea cate un taciune de foc, prin fundul caruia soarecii jucau tananica, si intr-un cui de lemn deasupra unei feresti mici si carpite cu hartie in loc de geamuri, in perete, era agatata o icoana veche mancata de cari, afumata si cu boielile sterse, la care se inchina crestinul dimineata si seara : iconita aceasta purta chipul lui Sfantul Nicolae.
Nevoies ca vai de capul lui, singur pe lume, caci femeia si-cei doi copii ii murisera de holera, omanasul nostru ajunsese la aman ; n-avea macar nici cu ce sa-si tie zilele, ba n-avea chiar nici ce sa manance. Lihnit de foame, cu matele chioraind, bolnav de vatamatura si de care adesea suferia, ghebos si cu manile bagate in brau, se trase pana la crasma, ca sa roage pe crasmar sa-i imprumute cateva parale, fagaduindu-i ca-i va lucra pentru ele, sau cand se va inchipui, le va da cinstit inapoi. Crasmarul insa nu-i dete nici un ban; ba chiar nici de-ale gurii nu-i dete nimic, macar ca vedea ca pentru ea voia crestinul sa se indatoreze ; el, nici una, nici doua, il inteti la munca, caci bogatul nu crede celui sarac. Bietul om ar fi muncit el, ca doar nu era crescut in divan de puf, si cu munca traise si pana atunci, insa nu gasia la nimeni de lucru, stii, ca iarna, cand omul risipeste ce-a strans toata vara.
Amarit pana in suflet, mai flamand decum era, se intoarse inapoi la bordiesul lui, blastamandu-si zilele si ceasul in care l-a facut maica-sa.
Da el sa se culce, - as! Haina de foame nu-l lasa de loc in pace ; trebuia - vorba celuia - "sa dea deadreptul, nu ca cu saracia, sa poti incunjura satul". Fel si forma se gandeste el ce-i de facut. Incotro se intorcea, incotro se abatea cu gandul, tot de saracie si de goliciune dadea; sa moara de foame, ca pitigoiul de ciuda, ii mai ramasese sarmanului om!
Cum pe ganduri era dus, ce sa faca si ce sa dreaga ca sa se puie la cale cu dusmanul ce-l scotea din casa, vede in cuiu icoana la care se inchina. Fara multa chibzueala, pune mana pe ea, o sterge de colb, face cateva cruci, o saruta, isi iea sumanul in spate si sufland din pumni - caci uitasem sa va spun ca era iarna, - iese pe usa cu gandul ca sa se duca la crasmar si sa puie icoana zalog pentru ceva de-ale gurii.
Crasmarul, de odata se mai codia, dar vazand ca bietul om e la aman, scoase din tejghea o pane uscata ca lemnul, si o dete omului pentru icoana cu invoeala cu peste vreo saptamana sa-si scoata zalogul.
Omul, luand panea, o inghiti in cateva inghitituri, trase dusca apoi o ulcica de apa spre a o indesa pe gat, si dupa ce facu cateva cruci multamita Cerului ca-si mai astamparase putin sicreata de foame, iesi si se duse acasa, caci amurgise bine. A doua zi disde-dimineata apuca in lume ca sa se vare la sambrie unde va gasi, lasand bordeiul in stirea Domnului.
Crasmarul din sat avea o sumedenie de baieti rai si obraznici, de ocarau pe om. Intr-o zi, satanele, fara stirea crasmarului, se varara in tejghea, unde obicinuit el tinea zaloagele de prin sat, lasate pentru bautura, si vazand icoana Sfantului Nicolae, - o scandurice neteda si buna de jucat, o luara de unde era pusa, ii acatara un protap de ata si o taraiau prin casa, puind pe ea jucariile lor si tragandu-le cu sania.
Tocmai atunci intra si crasmarul cu un drumet ce se abatuse pe acolo ca sa bea un pahar de rachiu, caci era ostenit de cale si lihnit de foame.
Pe cand drumetul imbuca din merindele ce avea cu el, tragea cu coada ochiului si la copii cum se jucau, si vazand ca saniuta lor e o icoana, nu-l rabda inima si zise crasmarului :
- Bine, mai crestine, de ce lasi baietii sa-si faca ras de o icoana? Desi-i afumata, veche si roasa de cari, da! tot icoana este, ca doar nu degeaba a stat in biserica 40 de zile si a sfintit-o popa !
- Ma, dracilor, de ce v-ati apucat? racni crasmarul la copii. Fa Palaghie! de ce pustia nu bagi de sama de ce s-au apucat satanele ?
Femeia raspunse ca fusese invaluita cu treaba, ca n-a luat sama cu ce se jucau ei si ca a fost bucuroasa ca se joaca ei in de ei, fara sa-i mai hueasca in cap.
- De unde o ai ?, zise drumetul, care-si puse-n gand s-o cumpere de la crasmar si sa scoata din locul batjocoritor un lucru sfant, ca de ar fi a dumitale, ai pune-o in rand cu celelalte.
- De la un rau de cane de-aici din sat. A pus-o acum vreo patru saptamani zalog pentr-o pane, ca-l lua naiba de foame, si s-a dus dracului si n-a mai venit sa-si scoata odorul.
- Si cat ceri pe ea, sa mi-o dai mie ; ca daca si-a pus el icoana zalog pentr-o pane, nu purta grija, ca nu mai vine sa si-o scoata.
- Da-mi un puisor si nati-o !
Drumetul plati puisorul, lua icoana, o sterse bine de glod, caci era toata plina, cum o taraisera baietii pe jos si dupa ce plati si bautura, iesi si se duse.
El era tanar si frumos, voinic si darz. Muncea ca sluga la un negustor dintr-un sat si era om cinstit si sluga credincioasa, cum nu prea gasesti azi.
Cum ajunse acasa la stapan, puse icoana intr-un cui, deasupra patului unde dormia el, fara a mai povesti ceva despre ea, si-si cauta de lucru.
Trecusera saptamani de la cele povestite, si-ntro zi vine la negustorul unde sedea baietanul un mosneag ogarjit si batran ca lumea. El se ruga de negustor sa-l primeasca si pe dansul la casa lui, ca-i iarna, si n-are unde sa se oploseasca ; pentru binele ista, se indatoreste sa-i faca orice treaba, dupa puterile lui; de sambrie, nici vorba nu fu.
Negustorul, se vede, era om milos, caci primi pe mosneag printre casnicii lui. Mancarea tot avea sa i-o plateasca mosneagul cu munca, ca desi era alb ca varul, dar era ros si voinic, - voinicie, se intelege, ca la oameni batrani.
De la venirea mosneagului, dugheana negustorului gemea de lume. Cu mosneagul parca venise si norocul negustorului. Musteriii nu-si dadeau rand. Unul iesia, trei-patru intrau.
Vindea si negustorul, si femeia, si baietanul si tot nu mai puteau dovedi; ba cate odata si mosneagul le venia in ajutor, caci musteriii curgeau. Intr-o saptamana, negustorul ramase fara marfa. Piperul, lulelele, ciubucele, margelele, covrigii, roscovele... si tot ce avea mai de sama negustorul, nu mai ramasera, dugheana era mai goala: de marfa. Trebuia numai decat sa plece cineva dupa alta. Cum musteriii curgeau la dugheana lui, ii trebuia lucru mai bun, marfa mai scumpa, mai de pret.
Pe cine sa trimita ? Baietanul era el vrednic, nu-i vorba, dar tot nu se facea lucrul ca atunci cand e stapanul.
Sa se duca el, nu putea, ca mai facea si alte negustorii de unde nu putea lipsi. Ce era de facut ? Marfa trebuia sa aiba, ca altfel pierdea musteriii.
Sfatuindu-se intr-o seara cu femeia, isi luara de sama sa trimita tot pe baietan ; cu el insa sa mearga si mosneagul, fiind om batran si cu glagori in cap.
Pregatiti de drum cu cara si cu bani de-ajuns, mosneagul si flacaul pornira dupa marfa. Peste trei zile ajunsera intr-un targ departat. Aici se rapad dupa marfa, dar negasind pe gustul lor, fiind rea si scumpa, pornesc inainte. Dupa vreo cateva zile, - ca atunci nu mergeai iute ca azi cu carul de foc, ajung in alt oras. Nici aici nu dau de marfa cum cautau ei.
Se hotarasc atunci sa treaca-n alta tara. De bilet de drum nu te intreba atunci ca azi si deci n-aveau nevoie de el. In tara straina ajung intr-un oras bogat si frumos; si cum trag la gazda, baietanul lasa pe mosneag sa caute de boi si de cara, iar el fuge sa traga o roata prin targ. Da, pe semne era si el negustor, ahotnic de-a sti si a afla cum stau si cum merg toate.
Umbland el ochind prin targ, vede intr-un loc o imbulzeala de oameni : un huiet si niste soldati trambitau si bateau darabana. Dupa ce se potoli huietul si incetara trambitele, un crainic imparatesc striga cat ii lua gura :
- Cine la noapte va strajui in biserica imparateasca, va primi rasplata de la imparatul un sac cu galbeni.
Baietanul, fara sa mai intrebe ceva pe crainic, cand auzi ca e vorba de un sac cu galben, zimt sori rotunzi, buni de facut negus¬torie cu ti, se duce de istoriseste mosneagului tot ce auzise.
- Ei, dragutul mosului, nimeni n-are sa se duca sa strajueasca in biserica, caci acolo se petrec de multa vreme lucruri ascunse. De vei asculta de mine, numai dumneata vei putea sta la noapte de straja.
Apoi mosneagul dascali pe baietan ce trebue sa faca. El se duce mai intaiu la imparatie, caci se vede ca ei nemerisera dupa marfa tocmai in orasul unde sedea imparatul, si spusese crainicului imparatesc ca vrea sa-si cerce norocul si ca la noapte va sta-n biserica de straja; vestea aceasta fu primita cu mare bucurie de imparat, care-i dete blagoslovenie sa-si cerce norocul.
Iute apoi fuge-n medean si cumpara un sac de pane uscata ce-i iesise inainte, caci se facea seara. Se duce la biserica, o dumica marunt cu cutitul si o presura prin prejurul bisericii, prin pridvor, prin clopotnita, prin biserica, pana la usile imparatesti, iar el se puse la cetit psaltirea, evanghelia si vietile sfintilor celor mari. Asa il invatase mosneagul sa faca, daca vrea sa scape teafar. El ii mai spunea sa fie voinic si cu indrazneala ; si daca e puiu de lele, sa se duca, iar de nu, sa nu-si mai cerce norocul, ca l-or gasi pe el altii teapan in biserica.
Cand pe-amurg, numai ce aude imprejurul bisericii o rontaeala, un hodorogit si o miorlaeala, ca cum ar fi fost o potaie de ursi. Cu cat huietul se apropia, cu atat baietanul cetia mai cu foc, ca desi era sluga, stia si carte; invatase psaltirea si ceaslovul sa se faca popa, dar nu-i cantase cocosul sa manance colaci.
Din pridvor si clopotnita, ajunse in biserica. Baietanul cetia intr-una la psalmi si evanghelii cat un mitropolit, si matahala ce se ospata cu panea dumicata, inainta spre el. Cand sa puie laba pe dansul, numai ce se aude cantecul unui cocos si pace ! nu se mai aude nimic; matahala pieri si biserica ramase curata.
Sa nu ma intrebati cineva ce era acea matahala, ca nu va spun, pana ce nu veti auzi sfarsitul din poveste, ca de aici tot mai este. Cum se crapa de ziua, oamenii imparatesti venira sa vada ce s-a facut cu baietanul, si cand l-au gasit viu, nevatamat, in brate l-au dus la imparat. Imparatul, dupa ce l-a daruit cu sacul cu galbeni, si dupa ce l-a intrebat cine-i si de unde, l-a rugat cu lacrami in ochi ca sa strajueasca si a doua noapte-n biserica.
Baietanul, cam pe ganduri, fagadui imparatului, tot pe aceeas plata, sa ramaie in biserica si noaptea a doua. Sa temea insa sa nu-l probozeasca mosneagul care, pentru greseli, se facea para de foc si intr-una-l morocania.
Mosneagul insa se bucura cand il vazu pe baietan. II invata ce-i de facut si-n noaptea a doua. Si cu sfatul lui, o scoase baietanul la bun capat si pe aceasta.
Imparatul se tinu si el de cuvant dand baietanului plata cinstit, dar rugamintele lui ajungeau la ceriu catre baietan, ca sa strajueasca si noaptea a treia. Povesti baietanului pataraniile ce avusese cu ma¬tahala, zicandu-i ca daca l-a invrednicit Cel-de-sus sa scape viu nevatamat in doua nopti, il va ajuta si-n noaptea a treia, caci trebue acum sa se aleaga intr-o parte.
Baietanul nu se prinse de-odata ; el nu vru sa fagadueasca pana mai catre seara, caci voia sa intrebe pe mosneag ce-i de facut. Lua sacul cu bani si se duse la el, povestindu-i si intamplarile noptii a doua precum si rugamintele imparatului care-i fagaduise una din cele doua fete si imparatia toata, de-l va scapa din primejdia noptii a treia.
Mosneagul, bun la inima si cu dragoste fiiasca catre baietan, il sfatui ce trebue sa faca pentru a scapa si din primejdiile noptii a treia si se duse dupa trebi, iar baietanul se duse in medean, si cum ii iesise inainte un sac cu pasat, il si cumpara indata, il duce la biserica, si fiindca mai era vreme, dete o fuga si instiinta pe imparatul ca e hotarat sa ramaie in biserica si-n noaptea a treia.
Cand auzi imparatul asta veste, nu mai putea de bucurie, caci ce-i mai dulce in lumea asta decat a trai imbelsugat in toate ! Baietanul iute se intoarse la biserica si se puse pe treaba.
Presara pasatul, - meiul, - cum presarase panea in noaptea, intaia si bucii dumicati in noaptea a doua, iar el se puse la cetit; de asta data nu mai cetia in strana mare, ci pe sfanta masa in altar. Cetia baietanul cu asa duh plecat si cu atata smerenie, de parea ca-i un palimar.
Cum amurgi bine, incepu sa se auda pe cararea ce duce la biserica, prin pridvor, prin clopotnita, in biserica si in toate partile acelas sgomot, aceeas rontaeala ca si in serile trecute. De astadata dihania, pe care baietanul n-o vazuse la chip, era mai silitoare si mai mancacioasa.
Gatind de lucru prin biserica, numai se trezeste baietanul ca ea deschide usa altarului. Cand il vede, sare la el sa-l prapadeasca. Baietanul, galben de frica si rece ca ghiata de spaima, statea cu ochii bolditi si se uita cum ea deschide usa. Odata cocosul canta si matahala, mai inainte ca el sa inceapa, pune laba pe flacau. Flacaul o loveste c-un bat ce-i daduse mosneagul, ea ramase incremenita locului, ca o stanca, fara sa se poata misca din loc.
Racnia slutenia de se cutremurau ferestrele ; din loc insa nu se putea urni. Matahala avea forma unei femei inalte si paroase, parul pana-n picioare de lung, cu ochii ca de foc, din cari iesiau scantei, si din gura para de foc. Era neagra si atat de urata, de nu-ti mai venia sa te uiti la ea.
Baietanul statu cu ea-n biserica, fara sa se clinteasca din loc, pana dimineata. Cand venira oamenii imparatului si-l gasira iaras teafar, ba inca pazind acea dihanie spurcata, isi facusera cruce si alergara de spusera imparatului cele ce vazura.
Fuga imparatul si imparateasa la biserica. Matahala cand i-a vazut, se smucia, racnia si se svarcolia ca broasca-n gura sarpelui ; de geaba se chinuia spurcata, ca din loc nu se putea urni.
Cand si-au vazut imparatul si imparateasa fata in asa stare,- caci ea era blastamata de o tina a se face asa si a-i manca si pe ei, - incepura a plange, de curgeau lacramile lor parau.
Se dadu veste-n toata imparatia, si adunandu-se preotii, mitropolitii si patriarhii, incepura o slujba frumoasa si un sobor cum nu mai fusese.
Cand era in toiul slujbei, iaca si mosneagul vine la biserica. Cum il simteste slutenia, tot spre el da ca sa-l prapadeasca ; se vede ca pocita ii cunostea puterea. In tot timpul slujbei baietanul statea langa matahala, care se mai muiase, si pe care o carpia cu batul cand se obraznicia.
Dupa ce sfarsi slujba, dupa ce-i cetira moliftele de deslegare, mosneagul se vara prin fetele cele mari, imparatesti, se duce la baietan, ii ia batul din mana si trage dihaniei de femei un bat cat putu el. Ce sa vezi! De odata iesi din matahala para rosie ca focul si parul cel lung de pe trup ii cazu. Din urita si pogoana ce era, se facu asa de frumoasa, de nu mai era alta ca ea in lume si-n soare. Fata imparatului ramase curata, povesti celor de fata cate patimise dela blastamul zinei pana atunci.
Imparatul darui baietanului fata si imparatia si facura o nunta cum nu se mai vazuse niciodata. La ea fura poftiti si negustorul si nevasta unde slujise baietanul.
Veselia fu mare in toate partile. Mosneagul dupa ce se sfarsi nunta, la care jucase si el ca un holteiu, chema la el pe flacau, pe fata, pe imparat si pe imparateasa si cu tot sfatul lor si dupa ce le spuse ca el e Sfantul Nicolae si ca facuse asa cu baietanul pentru inima sa blajina, fara rautate, se apropie de fata imparatului si-i trase trei palme.
Mosneagul se facu nevazut, iar din fata iesira trei draci negri si urati de se dusera in pustiiu, departe de noi sa fie".
Povestiri in legatura cu Sfantul Nicolae in Oltenia
O varianta a acestei povestiri o intalnim si in Oltenia, in urmatoarea cuprindere :
"Cica a fost un om sarac lipit pamantului. De sarac ce era, n-avea nici mata la batatura, nici catel, nici purcel, nimic odata, nimic pe sufletul lui, decat o cerga rupta de care se tineau lartoanele sir; o treanta de rogojina si Icoana Sfantului Niculae.
Ast om, dupa ce era sarac, avea si un card de copii marunti : tot ulcele de fete.
- Copiii sunt saracie la casa omului, isi zicea Romanul nostru; totus in fiece an nevasta ii trantia cate-un dolofan de copil, de credeai ca e scris, nu altceva.
Se luase de ganduri bietul Roman, care ajunsese de pomina peste teri si mari.
Intr-una din zile, vazand ca o sa-i moara de foame copiii, s-a dus la un carciumar si a pus icoana zalog pentru doua oca de malaiu, ca alt ce era sa faca ? Haina o detese, cum o capatase, pe rachiu.
Carciumarul arunca icoana sub tejghea de unde o ieau copiii si legand-o, au inceput a o face carut.
Un om al lui Dumnezeu, oprindu-se la carciuma, sa iea un rachiu, asa din picioare, vede copiii tarand icoana prin praf,-icoana sfanta, - pe, care o cumpara de la carciumar, platind datoria pentru care fusese zalogita. Se duse acasa si atarna icoana in cui.
In toate zilele se inchina baba acelui om la ea si se ruga sa-i ajute ca sa vada negustor pe singurul fecior, dupa sufletul ei.
La ast om nemereste un mosneag, care indemna pe danacul babei sa se faca negustor, sa puie pravalie.
Se duc amandoi dupa marfa. Umbland ei prin balciu dupa marfa, aud toba si pe unul care striga :
- Cine se gaseste sa doarma noaptea in manastirea de langa curtea imparateasca, va lua un sac de galbeni.
Danacul nostru, invatat de unchias, isi iea inima in dinti si se duce in altar apucandu-se de cetit vanghelia.
Peste noapte vine o matahala sa-l manance, dar cand sa ajunga sa puna laba pe el, cocosul: "cucurigu !" Si de odata piere, parc-a intrat in pamant.
Mare-i fu mirarea imparatului cand afla dimineata ca danacul e viu nevatamat. imparatul i-a platit, dar i-a spus ca daca va sta si a doua noapte acolo, va primi dimineata cinci saci de galbeni.
A luat voinicul si cei cinci saci.
Pentru a treia noapte imparatul i-a fagaduit imparatia si pe fie-sa de nevasta. Baiatul s-a dus si si-a luat un bat dela mosneag ; apoi a intrat in altar.
Cand a venit matahala, a lovit-o odata de i-au sarit ochii, de a ramas oarba bustean.
Dimineata, a treia zi, cand a venit cu imparateasa si fie-sa si au vazut pe voinic sdravan, au incremenit si au laudat pe voinic.
Pe cand stau ei in biserica, vine si mosneagul, se strecoara prin lume pan la matahala si-i trage trei ciomege. Din ea ies trei draci...
Matahala fusese fata unui craiu vestit pe pamant, si fiindca intorsese vorba parintilor, a fost blastatnata sa se faca stafie.
Pe fata imparatului, cand o vede flacaul asa de frumoasa, de pica, o indrageste si o iea de.nevasta, si fac o nunta de se duce pomina. Nas la nunta, mare minune de n'o fi fost mosneagul care tocmai in urma a spus ca este Sf. Nicolae...".
Povestiri in legatura cu Sfantul Nicolae in jud. Muscel
O varianta a acestei povestiri o gasim in jud. Muscel, in urmatoarea cuprindere :
"Era odata un biet crestin, care saracise nevoie mare. Nu avea nici dupa ce sa bea apa. Ce sa faca si incotro sa apuce? Mai avea un singur odor in casa. Stiti ce ? Icoana lui Sf. Nicolae.
- Ia sa vanz icoana asta ; poate-mi mai impac nevoile. Si pleca la targ. Pe drum se intalneste c-un Turc.
- Ce faci cu ala, be ?
- Mi-e de vanzare, boierule !
- Pai, ce e aia ?
- Sfantul Nicolae, boierule.
- Si ce trebue la voi ?
- Pazeste casa si toata averea.
- Mare minune ! Apoi trebue la mine, bre, un sluga ca ala.
- Daca-ti trebue, cumpara, jupane! ii zice crestinul.
- Si ce mananca el ? mai intreba Turcul.
- Untdelemn, boierule.
- Pai cum il mananca ?
- II pui intr-o candela si o aprinzi; il pui apoi in perete si pui candela langa el. Si vezi ? Asta e mancarea si bautura lui.
Turcul se mira ce se mira; pe urma se tocmeste, da parale si cumpara icoana dela Roman, care-si vede de cale indarat spre casa, unde-o fi fost.
Acu, Turcu n-avea nevasta, n-avea copii, n-avea sluga. Manca la o carciuma. Cum ajunge acasa, pune icoana in perete, dupa po-vata crestinului si aprinde candela. Apoi pleaca sa manance si lasa usile descuiate.
- Bre, Nicolae, zice el icoanei, - eu ma duc; tu ingrijeste de casa, sa nu ma fure cineva.
Icoana asculta si tace, iar Turcul isi vede de drum.
Cand vine acasa, ce sa-i vaza ochii ? Minune, nepoate ! Nicolae pazise bine casa si nu se furase nimic.
A doua oara tot asa, si tot asa si a treia oara, cand n-a nimerit la casa Turcului nici un om cu mana lunga.
Intr-o zi insa, cum sta Turcul si manca la carciuma de care vorbiram, iata se apropie de el niste talhari si tocmai atunci il intreba unul din prieteni;
- Bine ma, vedem ca te zabovesti mult la carciuma; pe cine lasi acasa de nu duci nici o grija ?
- Pe cine ? Asculta, bre! Am cumparat o sluga ; il chiama Nicolae. L-am pus acolo si am lasat deschis pe dearandul, ca Nicolae pazeste bine toata averea.
- Ia sa vedem, ma, ce sluga o fi aia, zic talharii intre ei, cand aud. De-o fi mai mic, ori mai prost, sa luam si noi cate ceva. Stii, Turcul e putred de bogat.
- Stiu. Hai mai repede.
Si se duc la casa Turcului. Acolo, usile decuiate si in casa nici o sluga. Dar icoana si candela aprinsa dinaintea ei.
Ii jefuesc casa, se incotosmeaza cu tot ce pot duce, si p-aici le e drumul.
Cand vine Turcul si vede jaful, Doamne, Doamne ! Se iea cu manile de par. Se vaita, cauta-n sus, cauta-n jos si tot cerceteaza el mereu, dar pe icoana tot nu se supara.
- Be, Nicolae, zice el,-tu ai adormit. Te-a furat somnul, pe semne, si vezi ? Mi-au jefuit talharii casa. Asa o pazesti tu ?
Neculae insa asculta si tace.
- Nu raspunzi? Uite, be Nicolae, zice,- eu te iert; tot iti dau de mancare si nu-ti imputinez tainul. Dar baga de sama sa nu mai dormi alta data si sa fii tot cu ochii in patru.
Zice astea, pune undelemn in candela si o aprinde, lasa iar usile deschise si pleaca. La carciuma, unde erau si talharii, spune ce i s-a intamplat si ca, de randul asta, a spus lui Nicolae sa nu mai doarma. Talharii insa, cum aud, si pricep cine-i Nicolae. incep sa faca haz si sa se tainueasca.
- Hai, mai fratilor, iar la jaf. Sa-i luam ce a mai ramas ; ba sa-i luam si pe Niculae !
Dau ei fuga, dar urciorul nu merge de multe ori la apa. Uitasera oamenii ca
Cine are mana lunga,
Pierde si ce are-n punga.
Cand au sosit la casa Turcului, au cotrobait incoa si incolo, cum le era obiceiul si au strans in mijlocul casei tot ce au gasit, iacand vreo trei motoasce. Apoi s-au repezit cu totii si au pus mana pe icoana. Dar atunci ce sa vezi dumneata, nepoate ?
Intind ei in sus, in jos, la dreapta, la stanga... Asi! De surda se trudiau. Sa mai poata ei lua manile de pe icoana ? Ori sa se mai carneasca din loc ? Nici vorba. Ii incremenise acolo Sf. Nicolae.
Se plang talharii, sbiara, tipa, se tot svarcolesc si tin asa pana seara, hat tarziu.
Atunci iata ca soseste si Turcul.
- Ha, ha, ha ! Voi mi-ati jefuit casa ? racneste el cat poate si tot blodogoreste pe talhari, de intrasera aia in frigurile mortii.
Si incepe sa se uite urat si sa puie mana pe o patachie. - Bine, be, Nicolaie ! Bine ca i-ai prins! Am sati maresc tainul.
Talharii insa plangeau, de saria camasa de pe ei.
- Iarta-ne, jupane, se roaga ei, - iarta-ne, ca nu mai facem si iti aducem tot ce am luat, ba si tot ce mai avem cu noi. N-am stiut ca Nicolae al dumitale ne-o pune la ciochina.
Se roaga ei, se roaga mult si bine, pana ce i se face mila si Turcului, si se roaga si el de icoana
- Iarta-i, be, Nicolaie, ca-mi aduc tot ce au furat, ba inca mai dau si pe deasupra !
Si-atunci, ce sa vezi dumneata! O lacrima pica din ochii sfantului si... minune! Talharii pot sa ridice manile si sa se desteleneasca. S-au dus intr-un suflet acasa si au adus tot ce luasera si nu luasera. Apoi au cazut in genunchi inaintea icoanei, multumind cu lacrimi Sfantului Nicolae ca i-a iertat si i-a izbavit din amortirea si pedeapsa in care cazusera.
Iar de-aici inainte n-au mai furat si s-au facut si ei crestini in randul oamenilor cum se cade.
In sfarsit, a treia povestire, care ne arata deasemeni dragostea lui Sfantul Nicolae pentru oameni si grija ce le-o poarta sfantul, inainte de a face vreun pacat, se aude prin jud. Tecuciu si are urmatorul cuprins:
Era un crestin odata, care avea trei fete mari. Si trei fete mari, stim astazi ce insemneaza : trei pietre de moara, cari nu se pot urni din casa cu una, cu doua.
Si omul acela era fara seaman de sarac, insa pe langa saracie, ii mai punea si dracul bete-n roate la toate treburile cate le incepea, -asa ca mai in fiecare zi se pomenia ca n-are cu ce potoli foamea celor din casa lui.
Vazandu-se sarmanul intr-atat de stramtorat, se gandi in toate chipurile si nimic nu-i trecu altceva de facut prin minte, decat ca trebue sa-si trimita fetele dupa castig.
- Cum o stii!
Si lesne se-ntelege ce vrea sa zica treaba asta pentru o fata : sa castige banul cum va sti !
Dar Sfantul Nicolae aflase despre aceasta, asa ca in ajunul zilei dintai, cand fata cea mai mare trebia sa-si pangareasca cinstea, arunca in casa omului sarac o punga plina cu 150 de galbeni. Gasind banetul acesta, omul nostru s-a minunat si a zis:
- Acesta-i norocul fetei mai mari; e-al ei castigul acesta!
A luat-o, i-a gasit un barbat bun,- ca-i era lesne treaba asta acum,-a maritat-o si fata s-a dus la casa ei.
Dupa aceasta mai trece ce mai trece si zilele negri vin.din nou. Ce sa faca bietul om ? Nimic alta, decat sa faca vant fetei de-a doua, dupa castig.
- Sa castige ea, cum va sti !
Dar Sfantul Nicolae i-a trimis si acesteia tot 150 de galbeni.
Se face si nunta a doua, si cand urma sa plece in calea pacatelor a treia fata, cea mai mica, omul se pune pandar si cand Sf. Neculaiu veni la fereastra ca sa svarle in launtru cea suta si jumatate de galbeni, omul il apuca de poala hainei si-i saruta picioarele. Da Sf. Neculaiu il indeparta si-i zise :
- Nu-mi multami mie, ci lui Dumnezeu, ca numai Dumnezeu este purtatorul gandurilor bune.
Si de atunci omul cel sarac, cu cele trei fete maritate, se calugari si sluji pana ia sfarsenie Sfantului Neculaiu.
In afara de acestea, se crede ca Sf. Neculaiu este brodariu-podar-mare si calauza si sprijin celor ce umbla pe ape.
Povestiri in legatura cu Sfantul Nicolae in jud. Tecuci
Prin jud. Tecuciu se aude urmatoarea povestire:
Sfantul Nicolae se spune ca a fost corabier, indeletnicindu-se cu negotul pe apa si cu prinsul pestelui. Intr-un rand, starnindu-se o furtuna mare, corabia lui s-a pravalit in apa si o multime de oameni s-au inecat, scapand dintre toti numai dansul. Atunci Sf. Nicolae a inceput sa se roage fierbinte lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a milostivit si toti cei inecati au inviat.
Acestia, in urma, au inceput sa se inchine lui Sf. Nicolae, l-au facut sfant si astfel l-a primit si Dumnezeu in ceata alesilor lui .
In Ghizdarestii Dobrogei, precum si prin alte sate dunarene am auzit pescari rostindu-i numele in clipe de primejdie sau chemandu-l intr-ajutor pentru mai tarziu.
Prin Bucovina se zice ca Sfantul Nicolae a oprit apele potopului chiar, cari cautau, dupa invaluirea pamantului si prapadirea fumii, sa innece si corabia lui Noe.
Au inteles, prin urmare, praznicele si petrecerile pe cari le fac in aceasta zi cei ce-si petrec vieata pe ape, - pescari si vaslasi, - precum si faptul ca Sfantul Nicolae este ales ca patron al marinei.
Povestiri in legatura cu Sfantul Nicolae la Macedo-Romani
Macedo-Romanii au si dansii aceasta credinta, care rezulta din urmatoarea povestire :
Odata Sf. Casian, - cel ce-si are hramul la 29 Fevruarie in anii bisecti,- s-a dus la Dumnezeu si a inceput sa se planga Ziditorului ca oamenii nu-l cinstesc si pe dansul, cum cinstesc pe ceilalti sfinti.
Dumnezeu il intreba insa :
- Ai facut vreo fapta buna in lumea aceasta ? Ceilalti sfinti au facut multe fapte bune si de aceea au cate o zi de tinere.
Nesfarsindu-si inca vorba, iata ca vine acolo Avul-Nicolo, - Sf. Nicolae, ud, leoarca.
- Sfinte Neculai, il intreba Dumnezeu,-de ce esti ud?
- Uite de ce, raspunse sfantul.- Din pricina vantului mare, era gata-gata sa se inece o corabie; cum am vazut-o, m-am aruncat in apa si am scapat-o de primejdie, iar pe oamenii ei dela moarte.
Atunci Dumnezeu se intoarse catre Sf. Casian si ii zise :
- Auzi cum fac fapte bune cei ce au tinere ? Fugi de-aici si la fiecare patru ani, sa vii si tu odata.
Si de atunci luna Fevruarie are cate 29 zile la fiecare patru ani odata.
Obiceiuri si traditii de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil
Arhanghelii sunt reprezentari mitice apartinand calendarului popular dar care au ca echivalenti pe Arhanghelii Mihail si Gavriil din calendarul ortodox, celebrati la 8 noiembrie.
Arhanghelii din calendarul bisericesc sunt conducatorii cetelor de ingeri, avand aripi si purtand sabii, ca simbol al biruintei, si sunt calauze ale sufletelor in drumul acestora spre rai.
Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu la Fecioara Maria sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului si tot el a adus dreptilor Ioachim si Ana vestea zamislirii Maicii Domnului.
In folclorul religios romanesc, Arhanghelul Mihail este un personaj mai venerat in comparatie cu Arhanghelul Gavriil. El poarta, uneori, cheile raiului, este un infocat luptator impotriva diavolului si vegheaza la capul bolnavilor, daca acestora le este sortit sa moara, sau la picioarele lor, daca le este harazit sa mai traiasca. De multe ori il intalnim alaturandu-se Sfantului Ilie, atunci cand acesta tuna si trasneste, sau oranduieste singur grindina, cu tunul. El tine si ciuma in frau, asemanator Sfantului Haralambie.
In trecut, in societatea traditionala bucovineana, Arhanghelii erau sarbatoriti pentru ca "ei sunt pazitorii oamenilor de la nastere si pana la moarte, rugandu-se lui Dumnezeu pentru sanatatea acestora". Arhanghelii, in viziunea populara, asista si la judecata de apoi, sunt patroni ai casei, ard pacatele acumulate de patimile omenesti firesti si purifica, prin post, constiintele.
In zonele muntoase, in care Arhanghelii erau celebrati si ca patroni ai oilor, stapanii acestor animale faceau o turta mare din faina de porumb, numita "turta arietilor" (arietii fiind berbecii despartiti de oi), ce era considerata a fi purtatoare de fecunditate. Aceasta turta se arunca in dimineata zilei de 8 noiembrie in tarla oilor, odata cu slobozirea intre oi a berbecilor. Daca turta cadea cu fata in sus era semn incurajator, de bucurie in randul ciobanilor, considerandu-se ca in primavara toate oile vor avea miei, iar daca turta cadea cu fata in jos era mare suparare in satele si targurile bucovinene se faceau si se fac si astazi, de 8 noiembrie, pomeniri si praznice pentru cei morti iar, in biserici, fiecare crestin aprinde cate o lumanare ca sa aiba asigurata lumina de veci, calauzitoare pe lumea cealalta.
Obiceiuri de Ziua Crucii
Ziua Crucii (14 septembrie) este data ce vesteste sfarsitul verii si inceputul toamnei. Principalele obiceiuri si practici de schimbare a anotimpului calduros (vara) cu unul rece (toamna) sunt concentrate in jurul echinoctiului de toamna si se manifesta cu ocazia unor sarbatori religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii.
Calendarul popular consemneaza aceasta zi si sub alte denumiri cum ar fi Carstovul Viilor sau Ziua Sarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscuta mai ales in zonele deluroase si sudice ale tinutului, in zonele viticole, marcand inceputul culegerii viilor, iar sub denumirea de Ziua Sarpelui este cunoscuta pretutindeni. Acum se crede ca serpii si alte reptile incep sa se retraga in ascunzisurile subterane, hibernand pana in primavara urmatoare, la 17 martie ( Alexiile ).
In lumea satelor inca se mai crede ca serpii, inainte de a se retrage, se strang mai multi la un loc, se incolacesc si produc o margica numita "piatra nestemata", folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.
De Ziua Crucii se strang ultimele plante de leac (boz, micsunele, matraguna, navalnic) ce se duc, impreuna cu buchetele de flori si busuioc, la biserica, pentru a fi puse in jurul crucii si a fi sfintite. Plantele sfintite se pastreaza, apoi, in casa, la icoane sau in alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie in vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (navalnicul). Se considera ca acum florile se plang una alteia pentru ca se usuca si mor iar cele ce infloreau dupa aceasta zi (brandusa de toamna) erau socotite flori ale mortilor.
Busuiocul sfintit de Ziua Crucii se punea in vasele de apa ale pasarilor, pentru a le feri de boli, in lautoarea fetelor, pentru a nu le cadea parul, si la stresinile caselor, pentru a le feri de rele, in special de trasnete.
In aceasta zi, in Bucovina se savarseau acte ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator. De exemplu, oamenii atarnau in ramurile pomilor fara de rod vite de castraveti si cruci de busuioc sfintit crezand ca, in modul acesta, vor beneficia de rod bogat in toamna viitoare.
Adormirea Maicii Domnului - obiceiuri si superstitii
Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bisericii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste...;
Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David... etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1984, p. 98 - 116).
Cu toate acestea, romanii intampina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 septembrie).
Fecioara Maria este identificata in Panteonul romanesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaristica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august - 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semanaturile de toamna, "campanie de semanat" determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei.
Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p...in palarie!), se interzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se "bateau" (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descantatoare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nascatoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului.
In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapadeasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.
Conform traditiei crestine, Fecioara Maria a fost nascuta miraculos. Parintii ei, Ioachim, descendent al unui neam imparatesc, si Ana, descendenta din neamul lui David, erau defaimati si huliti ca nu aveau copii. Ioachim se roaga lui Dumnezeu in munti iar femeia lui, stearpa si neroditoare, in gradina sa le dea rod sfant pantecelui.
Dupa unele traditii populare, Ana ar fi ramas insarcinata mirosind sau sarutand o frunza de par sau o floare, credinta care avea sa genereze si sintagma copil din flori pentru nasterea nelegitima. Dupa alte traditii s-ar fi nascut din durere de inima, dintr-o mama de sapte ani si un tata de saptezeci si sapte. Pruncul Iisus, el insusi zamislit miraculos, din sarutul unei icoane gasite intr-o fantana, este nascut de Maica Domnului in grajdul Mosului Craciun, zeu la varsta senectutii care se opune venirii Fiului pe lume. Venirea Fiului, prin nastere, insemna, in mentalitatea celor vechi, plecarea (moartea) Mosului.
Maica Domnului binecuvanteaza boii, vacile, oile si porcii pentru ca au incalzit-o si hranit-o in timpul nasterii, randunelele pentru ca au dat vestea ca va invia Iisus, ciocarlanul schiop pentru ca l-a vazut pe Mantuitor rastignit, el insusi fiind lovit cu o piatra. In schimb, a blestemat calul pentru ca a rontait si tropait in timpul nasterii sau ca a mancat fanul in care a fost ascuns Pruncul, paianjenul pentru ca a intrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a facut lui Iisus crucea grea, iar pe feciorul agresiv, numit Navalnicul, care a speriat-o cand mergea la molifta, la 40 de zile de la nastere, il transforma in buruiana folosita in farmecele de dragoste etc.
Dupa aproximativ un ciclu lunar scurs de la moartea Fecioarei, crestinii ii celebreaza nasterea. Unele din obiceiurile specifice Santamariei Mici au fost preluate de sarbatoarea vecina, inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numita in Calendarul popular Ziua Crucii si, local, Ziua Sarpelui. La aceste sarbatori se faceau observatii astronomice si pronosticuri meteorologice, se culegeau plante de leac si altele. Foarte interesante sunt credintele romanesti despre sarpe, unul dintre cele mai vechi simboluri calendaristice ale omenirii.
Sarpele este una din primele divinitati ale omenirii, atestata de arheologi inca din paleolitic. Semnificatia exclusiv malefica este relativ tarzie si este legata de mitul biblic. Omorarea lui se pedepsea cu moartea unei persoane, femeie daca murea serpoaica, barbat daca murea sarpele, iar aparitia sarpelui in pragul casei ara considerat semn de moarte: Oamenii mai cred ca "Sarpe este la toata casa; unde este sarpe e noroc in casa, merge bine si nici un rau, nici un farmec nu se prinde. Fereasca Dumnezeu sa-1 omori, ca indata moare unul din gospodari. Acela se cheama sarpe de casa. S-au vazut astfel de serpi band lapte din strachina, de-a valma cu copiii. Copiii le dadeau cu lingura peste cap, plangand ca le mananca laptele, dar serpii mancau inainte, nu se suparau" (Moldova, Muntenia).
Unele credinte se refera la Sarpele blestemat de Dumnezeu: "Sarpele nu a fost de la inceput sarpe. A fost om si locuia la Dumnezeu in cer, dar l-a blestemat si l-a facut sarpe cand a inselat-o pe Eva"; "in cer, la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai serpi nu. Sarpele dintai era zburator, avea aripi si picioare, sedea in cer si era bun la Dumnezeu.
Dar, el a primit duh rau intr-insul si a invatat-o pe Eva de au pacatuit. Dumnezeu s-a maniat si i-a dat afara din Rai, atat pe dansii (Eva si Adam), cat si pe sarpe. Sarpelui i-a luat picioarele, i-a taiat aripile si l-a aruncat pe Pamant blestemandu-l sa se taraie ca funia, iar cand il va durea capul sa iasa la drum, ca va veni popa si ii va face agheasma sa-i treaca. De aceea iese sarpele la drum, iara omul merge cu maciuca de-i da in cap si-l omoara"; "Sarpele e degetul Diavolului.
Avea el un deget mai surubar si s-a gandit oare ce ar putea face dintr-insul? "Ia sa-l tai sa-mi fac mie un ajutor" zise el, si cum l-a aruncat pe pamant a inceput a umbla. S-a facut sarpe" (Bucovina).
Relatiile dintre om si natura erau reglementate dupa reguli care aveau ca efect mentinerea unui echilibru intre componentele mediului geografic. Spre deosebire de Calendarul bisericesc, dedicat Sfintei Treimi si catorva mii de sfinti, omul satului traditional isi impartea zilele Calendarului popular cu plantele (Nunta Urzicilor, Ziua Graului), pasarile (Ziua Cucului, Dragobete, Constantin Graur, Martea Ciorilor etc.) si animalelor (zile ale ursului, lupului, calului, sarpelui etc). Iata o credinta despre interdictia de a omori sarpele: "Daca gasesti sarpe dupa Ziua Crucii n-ai voie sa-l omori. Numai pana in aceasta zi se poate omori, pe urma e pacat. La Ziua Crucii intra dihaniile in pamant, iar sarpele care a muscat pe cineva, om sau vita, nu-l primeste pamantul sa intre inapoi, si umbla ratacind in toate partile, iese la drum sa-l omoare omul".
Cele doua Santamarii incadreaza calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusa Facere a lumii (anul 5508 i. H.). Multe din trasaturi specifice Anului Nou Biblic si ale mitului creatiei paterne a Lumii au fost preluate de Santamariile romanesti, purtatoare ale mitului creatiei materne a Lumii.
Obiceiuri de Sanziene
In ziua de 24 iunie, in preajma solstitiului de vara, calendarul popular consemneaza sarbatoarea cunoscuta in Bucovina sub denumirea de Sanziene.
Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi Copii din Grupul niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om.
Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui, zeul suprem datator de lumina, caldura si hrana. Megalitii din Muntii Calimani, pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens, Muntii Calimani fiind locul unde se desfasurau unele sarbatori de vara din care au derivat, mai apoi, nedeile locale.
Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.
Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac.
In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.
In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Fete din satul Zaharesti strangand flori de sanzieneSanziene pe care le impleteau in coronite si le arucau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita, aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.
Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea care premergea sarbatoarea, in credinta ca, in acest fel isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.
Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumte animale, sau puf / pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.
Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.
Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata a fi si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac.
Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna.
Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare.
Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.
Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor.
Copii din Grupul In unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului, masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic.
Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte.
In Bucovina se considera ca odata cu Sanzienele amuteste si cucul vestind, astfel, ca incepe sezonul cositului si al secerisului.
De Sanziene se organizau iarmaroace, cel mai vestit fiind cel de la Suceava.
Sub aspect religios, in ziua de 24 iunie, in Bucovina se sarbatoreste cu mare fast Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. In aceasta zi, orasul Suceava devine un fel de al doilea Ierusalim. Acum, ca si alta data, in aceasta zi se aduna mii de pelerini din judetele limitrofe, dar si din Maramures, Ardeal, Basarabia si Polonia, pentru a participa la slujba religioasa oficiata la Biserica "Sfantul Gheorghe" si pentru a participa la ceremonia scoaterii moastelor Sfantului Ioan.
Traditii si obiceiuri in Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor
Saptamana Mare, ultima saptamana a Postului Pastelui, numita si Saptamana Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere.
Pentru a simti bucuria pascala trebuie sa ne pregatim in aceasta saptamana atat sufletul, cat si trupul, inasprind postul pe cat ne sta in putinta macar in aceste ultime zile, care sunt si cele mai importante din Post. Dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit inca din ceasul intai la Hristos.
Postul Negru este tinut in credinta ca Dumnezeu il va feri pe cel care posteste de toate bolile, il va face sa fie sanatos si sa-i mearga bine tot restul anului si-l va ajuta la necazuri si nevoi.
Pentru Saptamana Patimilor sunt caracteristice urmatoarele traditii: pastrarea linistii, a tristetii generale; focuri rituale; respectarea stricta a postului; interdictia unor importante lucrari casnice; ingrijirea locuintelor; curatenia prin curti; intreruperea provizorie a lucrarilor principale in camp; confectionarea hainelor noi pentru sarbatoare; taierea vitelor si pasarilor pentru sarbatori; tocmirea lautarilor pentru hora satului; impartasirea la biserica; iertarea reciproca intre oameni
Numita si Saptamana Neagra in Bihor si Maramures, Saptamana Mare gaseste pe toata lumea ocupata, toti se pregatesc sa intampine marea zi a Invierii Domnului.
In aceasta saptamana se face curatenie generala in casa, in curte si in acareturi: se matura curtile, se repara gardurile, se curata gunoiul din suri, se lipesc si se varuiesc peretii, se spala perdelele si mobilierul, se sterg geamurile, se aerisesc toate hainele, asternuturile si covoarele. Se face curatenie si in grajdul animalelor, varuindu-se inauntru.
Barbatii muncesc la camp pana cel tarziu in ziua de joi, cand revin in gospodarie si isi ajuta nevestele la treburile casnice.
In Maramures, in aceasta saptamana oamenii poarta haine de doliu, iar casa o imbraca tot in negru si albastru inchis. Stergarurile se schimba in ziua de Inviere cu cele albe, iar femeile isi schimba portul.
Luni si marti, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Pasti, fiecare credincios luand aminte in aceasta zi la doua exemple: cel al pacatoasei desfranate, instrainate de Dumnezeu (dar care aducand in aceasta zi mir si ungandu-L pe Hristos, devine mironosita) si cel al lui Iuda (ucenicul care, desi apropiat de Domnul, L-a vandut, tot astazi, pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida).
Gestul lui Iuda a facut ca, mai tarziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptamanii in care trebuie sa posteasca crestinii de-a lungul anului.
In Joia Mare, oamenii merg la biserica sa se spovedeasca si impartaseasca. Tot in Joia Mare, in Maramures nu se da prescura acasa, ci se opreste de la toata lumea, caci din ea se pregatesc pastile. Seara, lumea se duce la priveghi, la denie, toti in haine de doliu, facute din panza alba si cusute cu negru.
Vopsitul oualor in rosu se face in Joia Mare, urmand ca in Sambata Mare sa se coaca pasca si cozonacul ce vor fi aduse la biserica in noaptea de Inviere pentru a fi sfintite.
Patru lucruri sunt praznuite in Joia Mare: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida.
Exista si cateva superstitii referitoare la aceasta zi:
- nu este bine sa dormi in Joia Mare, caci cine doarme in aceasta zi va ramane lenes un an intreg;
- daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila de lucru tot anul;
mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde stau pana in sambata dinainte de Rusalii;
- in credinta populara aceasta zi este termenul final cand femeile trebuie sa termine de tors canepa.
Dintre obiceiurile din Joia Mare amintim:
- se fac focuri in curtea casei, pentru ca mortii sa se poata incalzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzand pentru fiecare mort cate o gramajoara, daca vreti sa fie si ei luminati pe lumea cealalta in unele locuri se duc la biserica bauturi si mancaruri, care se sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti se impart la biserica coliva si colaci;
- o alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de mancat;
In Vinerea Mare, nu se mai slujeste Sfinta Liturghie, se tine post negru si nu lucreaza nimeni nimic, nici macar clopotele nu se trag. Daca trebuie vreun mort ingropat, se-ngroapa numai cu bataie de toaca. De cand se slujeste Punerea in Mormant si pana in ziua Invierii, nu se trag clopotele.
Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tinguirii lui Hristos, care se afla acum in mormant. La sfarsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfantul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfantul Aer este o panza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormantarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos.
Sambata Mare este ultima zi de pregatire a Pastilor, cand gospodinele pregatesc cea mai mare parte a mancarurilor traditionale, definitiveaza curatenia si fac ultimele retusuri la hainele pe care le vor imbraca la Inviere si in zilele de Pasti.
Traditii in Sambata Mare:
- se sacrifica mielul si se prepara drobul, friptura si borsul de miel. De Paste nu se pregatesc foarte multe feluri de mancare.
- pe vremuri era obligatoriu ca femeile sa imbrace, la slujba de Inviere si in zilele de Pasti, macar o camasa noua, cusuta in orele de taina ale noptii, iar barbatii sa aiba cel putin o palarie noua.
La miezul noptii, lumea porneste in liniste spre biserica, pe drum se vorbeste in soapta, iar la slujba toata lumea sta cu mare evlavie. Dupa ce iau lumina, oamenii merg in cimitir la capataiul mortilor familiei si aprind si acolo lumanari, ca si cei trecuti dincolo sa stie ca a venit Invierea Domnului. Lor li se da de pomana si in ziua de Inviere, dar si peste o saptamana, cand e Pastele Mortilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouale de Pasti nu se arunca, ci se pastreaza o saptamana, cand se rosesc din nou oua, se duc la biserica, se slujesc si apoi se duc afara, la morminte, si se dau de sufletele celor dusi.
Copiii abia asteapta sa vina de la slujba de Pasti, ca dorm o ora, doua, si se scoala sa mearga prin vecini, sa vesteasca Invierea si sa primeasca oua rosii si banuti. Baietii merg intai, in zori, si apoi fetitele, dupa ceasurile zece, unsprezece. Ca asa e credinta, in ziua de Pasti trebuie sa-ti intre intai in casa un baiat, ca sa ai spor si bogatie, ca daca-ti intra o fata, ti-aduce saracie si ghinion.
La masa de Pasti, la amiaza, se aduna cei ai casei, se mananca miel si cozonac si se petrece in liniste, fara muzica si galagie. Batranii ies apoi la portile caselor si vorbesc, povestesc.
In Maramures si Bihor se fac vizite in sat la alte familii, a doua si a treia zi de Pasti, cand se organizeaza si hora satului sau higheghe. Se angajeaza lautari, si acolo, in mijlocul satului, se aduna toti, tineri si batrani, si petrec.
Un obicei, in zona Bihorului este Ruga pentru ploaie. Se face dupa Pasti, aproape de Rusalii, cand vremea e secetoasa si holda de grau are nevoie de ploaie. Se aduna sapte feciori (cate zilele saptamanii), in fata bisericii, fiecare cu cate un snop de spice in mana. Merg in cimitir si scot doar cu mainile goale cea mai veche cruce. Insotiti de preot si de tot alaiul satului la Valea Chijicului, crucea este pusa sa pluteasca pe apa si preotul citeste de dezlegarea ploii. Apoi, toata lumea arunca cu spice si cu flori peste crucea din apa, rugandu-se sa aduca ploaie si sa fie holdele bogate. La terminarea slujbei, cei sapte feciori scot crucea din apa si o duc la loc, in cimitir.
In intervalul dintre rastignirea pe cruce si Inviere, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormant trei zile si in acest timp S-a coborat cu sufletul la iad, sfaramandu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup. Pana la El, oricine murea se ducea la viata chinuita din iad, intrucat toti treceau pragul eternitatii cu sufletul transfigurat de pacat. Aceste trei zile de viata ale lui Iisus cu sufletul despartit de trup formeaza inceputul Raiului. Incepand din acest moment, sufletele celor drepti sunt asezate in Rai pana la Invierea lor cu trupurile. Aceasta inviere, numita si Invierea de Obste, va avea loc la a doua venire a Mantuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorat la iad a fost acela de a incredinta si celor de acolo, care au trait pe pamant inaintea Sa, Vestea cea buna a mantuirii neamului omenesc de sub robia diavolului si a pacatului.
Obiceiuri de Florii
De Florii, una dintre marile sarbatori ortodoxe, elementele crestine si precrestine se imbina in mod fericit, rezultind traditii si obiceiuri extrem de pitoresti.
- Cel care se impartaseste de Florii are mari sanse sa i se implineasca orice dorinta isi va pune cind se apropie de preot.
- Cu ocazia Mosilor de Florii, femeiele coc placintele pe care le dau de pomana saracilor ca sa nu moara de dorul lor, asa cum a patit mama lui Lazar. Legendele spun ca oamenii care nu serbeaza ziua lui Lazar se vor umple de pistrui ca jidanii.
- Acum se aerisesc hainele si zestrea.
- Inaintea marii sarbatori, fetele mari din Banat si Transilvania obisnuiesc sa puna o oglinda si o camasa curata sub un par altoit. Dupa rasaritul soarelui sunt luate si le folosesc in farmecele de dragoste si sanatate.
- La miezul noptii se fierbe busuioc in apa. Se pune canafi de la prapurile folosite la inmormintarea unei fete mari iar dimineata fetele se spala pe cap cu aceasta fierutra, ca sa le creasca parul frumos si stralucitor ca fierle de la prapuri. Ce ramane se toarna la radacina unui par in speranta ca baietii se vor uita dupa ele, ca dupa un copac inflorit.
- In acelasi timp, daca cineva indrazneste sa se spele pe cap chiar in ziua de Florii, fara apa descantata si sfiintita, risca sa albeasca.
- Se dau citeva ramuri de salcie la vite ca sa manince, iar livezile si viile sunt impodobite ca sa dea roade bogate.
- Traditia mai spune ca asa cum va fi vremea de Florii, asa va fi si in prima zi de Pasti. Si de cele mai multe ori, asa a fost, cel putin in ultimii ani...
Iepurasul de Paste
Iepurasul aducator de oua rosii provine de pe meleaguri germane si simbolizeaza fertilitatea. Prima aparitie a iepurasului ca simbol al Pastelui a avut loc in Germania, aparand mentionat in carti in jurul anului 1500, desi e probabil ca el sa fie prezent de mai multa vreme in traditia populara. Germanii sunt, de altfel, primii care au inventat dulciurile in forma de iepurasi, la 1800, din aluat si zahar. In aceeasi perioada, in Franta si Germania au aparut si primele oua din ciocolata.
Simbolul iepurelui provine inca din vremea festivalurilor pagane dedicate zeitei Eastre. Legenda spune ca Eastre a gasit intr-o iarna o pasare ranita pe camp; pentru a o salva de la moarte, zeita a transformat-o intr-o iepuroaica, aceasta pastrand insa capacitatea de a depune oua. PentrIepuras de Pasteu a-i multumi binefacatoarei sale, iepuroaica decora ouale facute si i le daruia zeitei. Din aceasta legenda s-a nascut si traditia ca iepurasul sa aduca daruri copiilor.
In America, aceasta traditie a iepurasului de Pasti, care aduce cadouri oua vopsite copiilor cuminti, a fost adusa de emigrantii germani.
Desi nu este un animal prea impresionant, iepurele este un mesager sacru al divinitatii in multe culturi.
In traditia chineza, iepurele este o creatura care traieste pe Luna, unde se ocupa cu macinarea orezului, esenta vietii.
Pentru budisti, iepurele este, de asemenea, o creatura selenara. Legenda spune ca, neavand ce ofranda sa-i aduca zeitei Indra, iepurele s-a gatit pe sine insusi in focul sacru si, ca rasplata, a fost asezat pe Luna.
Si pe continentul american, animalul cu urechi mari este personaj de legenda. La unele triburi exista un mit care descrie cum iepurele a adus oamenilor focul, in timp ce in cultura mayasa era creditat cu inventarea scrisului.
Vremea babelor
Astazi este ziua cea mai potrivita pentru a va alege „Baba“, una din primele noua zile ale lunii martie.
Traditia spune ca asa cum va fi ziua pe care v-ati ales-o, asa o sa va mearga tot anul. De unde vine insa acest vechi obicei al romanilor, pastrat in Moldova chiar si de cei mai tineri? Etnografii spun ca mitul „babelor“ este, de fapt, unul dintre cele mai importante mituri romanesti, cel al Babei Dochia, aflat in stransa legatura cu data de 1 martie si martisorul.
Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. Una dintre ele o arata ca o baba care avea o nora, pe care o napastuia ori de cate ori i se ivea ocazia. Odata, la 1 martie, o trimite dupa fragi, sau sa spele lana, dar nu oricum, ci din alba sa o faca neagra. Pe nora o ajuta Dumnezeu, Hristos, Sfantul Petru sau un inger. Succesul norei o face pe baba sa fie convinsa ca a venit Baba Dochiaprimavara. Ea isi pune 12 sau 9 cojoace de blana (numarul difera de la o regiune la alta) si urca cu oile la munte. Acolo este fie prea cald, fie prea frig, ploua si i se uda cojoacele. In ambele cazuri, se dezbraca rand pe rand de cojoace.
Cand ramane in camasa, vine gerul si o ingheata. Sloiul se preface apoi in stanca. Variantele legendei sunt extrem de amuzante. De pilda, baba il ia la munte si pe Dragobete, pe baiatul ei, care ingheata primul, inclusiv nasul care curge, dar batrana se supara crezand ca baiatul canta din fluier.
Alteori, omenii o avertizeaza ca in martie timpul este schimbator, dar ea raspunde cu vulgaritate si merge mai departe. Martisor (denumirea populara a lunii martie), auzind cuvintele urate aruncate de batrana la adresa lui, imprumuta de la Faurar (luna februarie) doua zile geroase ca sa o pedepseasca. Uneori, nora lipseste din poveste, baba urca pe munte doar asa, de naluca, si isi ia si furca, fusul si caierul de lana. Amanunt important, deoarece in „zilele babelor“, femeile de la tara nu torc nici astazi. Zilele Babelor difera ca numar de la o zona la alta. De exemplu, in Muntenia sunt 12 babe, iar in Maramures, se obisnuieste „batutul usilor“, pentru a goni iarna din casa. Aici, Baba Dochia se mai numeste si Odochia, tot aici se obisnuieste „botezul“ babei pe care ti-ai ales-o.
Mai exact, se reboteaza copiii bolnavi cu alte nume, pentru ca raul sa nu-i mai gaseasca. In unele zone ale Moldovei, se alege ziua dupa data de nastere. Atunci cand aceasta este un numar mai mare de noua, se imparte si se alege unul din rezultate sau se aduna cele doua cifre componente. In Ardeal, babele se numesc si Vantoase, iar in Muntenia este obiceiul ca de Babe sa fie aleasa cate o batrana din sat.
Daca ziua aleasa este frumoasa, inseamna ca batrana respectiva este buna la suflet. Daca este frig, bate vantul, ploua sau ninge, inseamna ca baba e rea la inima si este considerata responsabila pentru vremea urata.
Traditii si obiceiuri la moarte
Apartenenta la neam, dictata de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de limba, teritoriu, cultura, aspiratii, viata sociala etc nu inceteaza nici dupa moarte, intre cei vii si cei morti continuand sa existe o comunicare si o solidaritate permanenta. Asa se explica ca in folclorul nostru obiceiurile in legatura cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri in legatura cu momente importante din viata omului, credinte si practici stravechi, anterioare crestinismului. Unitatea celor vii cu cei morti, consemnata in cantecele ceremoniale, dar si in bocete, si consacrata prin numeroase acte rituale indatinate (priveghiul, pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) sta marturie a trainiciei si soliditatii sistemului de relatii de rudenie din societatea traditionala romaneasca.
Calatoria mortii
In sistemul de credinte si mituri romanesti moartea este vazuta ca o "mare calatorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" il face "din lumea cu dor / in cea fara dor; / din lumea cu mila / in cea fara mila". Poporul credea ca prin gesturi, cuvinte si melodii se putea actiona si in acest moment asupra fortelor binevoitoare sau potrivnice si se putea pregati marea trecere.
In formele de viata traditionala, poporul credea ca moartea este prevestita prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: caderea unei oglinzi sau a icoanei, cantecul cucuvelei, urletul cainilor, gaina care canta cocoseste, caderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile in legatura cu moartea incepeau inca din timpul agoniei. Existau practici menite sa usureze moartea. Ultimele dorinte ale celui care moare trebuie indeplinite intocmai, atat din respect pentru cel mort, cat si de teama urmarilor nefaste pe care le-ar putea avea neindeplinirea lor.
In clipa cand omul murea se aprindea o lumanare. Dar, pe langa aceasta, dupa moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumanare de ceara lunga de inaltimea unui om. Aceasta lumanare se invartea in mai multe spirale si trebuia sa arda pana ce mortul era ingropat.
Indata dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anuntata nu numai neamurilor si vecinilor, ci intregii comunitati, prin moduri traditionale: se trageau clopotele sau se tragea clopotul intr-un anumit fel, in regiunile de munte se suna din bucium, in alte locuri se punea la poarta celui mort o naframa sau o "corpa" neagra, ori barbatii din familia mortului umblau in semn de doliu cu capul descoperit. Si faptul de a umbla nebarbierit era un semn de doliu. Indata dupa moarte, mortul este scaldat si gatit. Odaia in care se afla mortul era gatita in chip special: se acopereau oglinzile.
In unele regiuni si astazi, altadata peste tot, mortul era mai intai asezat pe pamant. Mortul era apoi pus pe lavita sau pe masa, in sicriu deschis, pentru ca lumea sa poata veni sa-si ia ramas-bun de la el. In constiinta traditionala si in exprimarile ei folclorice nu exista totusi, la noi, o teama predominanta de mort si nici o teama de toti mortii. Multe obiceiuri aratau, dimpotriva, ca, in conceptia populara traditionala, intre lumea celor vii si lumea celor morti existau legaturi si ca poporul se temea numai de acei morti care se puteau face strigoi. Se socotea ca se fac strigoi cei insemnati cei rai, sinucigasii, cei morti de moarte naprasnica, vrajitorii si vrajitoarele. Impotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de practici profilactice menite sa apere pe cei vii de contagiunea mortii.
Priveghiul si plangerea mortului
Priveghiul este, fara indoiala, un rit precrestin, care s-a pastrat in multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, inainte de integrarea lui in neamul celor morti. Priveghiul dureaza, de obicei, doua nopti si se face pentru a nu lasa mortul singur. Exista, in anumite regiuni, credinta ca mortul trebuie pazit ca sa nu treaca prin fata lui, pe sub el sau peste el vreun animal, caine, pisica, gaina etc, caci se preface in strigoi.
Atunci cand priveghiul se face dupa randuiala traditionala, cei veniti sa privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti, joaca jocuri distractive, canta din fluier, spun basme, joaca jocuri de carti, mananca, beau si discuta despre treburile curente ale oamenilor si ale comunitatii. La priveghi se petrece deci intr-un anumit fel si rostul petrecerii este nu numai sa alunge somnul celor veniti sa privegheze, ci si sa marcheze, in cadrul ceremonialului de trecere, momentul despartirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu cel mort.
Plangerea mortilor (jelirea), intalnita sub o forma sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai expresia spontana a durerii, ci avea si un caracter indatinat, presupuneau indeplinirea unei obligatii sociale. Se poate constata chiar un fel de "corespundere" intre cantecele de leagan si bocete, cele doua forme de arta care deschid si inchid traiectul existential al omului punand in lumina relatia cea mai solida care ii leaga pe indivizi in cadrul celulei familiale – relatia dintre mama si copiii sai:
"Draga mamei, fata mare, / Tu esti mandra ca o floare, / Tinerete ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut.
[...] Buna casa c-ai avut / Si ea nici ca ti-a placut; / Acum alta ti-ai facut, / Fara usi, fara feresti, / in ea ca sa vietuiesti; / Fara pari, fara nuiele, / Plina toata tot de jele"
sau: "O, doamne, mandra mamii, / Mandru te-am gatat mireasa / Sa te duci mandru de-acasa. / Nu te-am gatat de trait / Ce numai de putrezit; / Nu te-am gatat sa traiesti / Ce-n pamant sa putrezesti. / Mandra mamii, mult as da / Numai sa te pot scula, / Sa nu meri de la mama...".Cand murea un flacau sau o fata de maritat, inmormantarea se facea sub forma de nunta.
In colectivitatile traditionale moartea cuiva era un eveniment care ii privea pe toti. De aceea, la inmormantare participa, intr-un fel sau altul, intreaga colectivitate. Era indatinat ca, in caz de moarte, nu numai familia, ci si vecinatatea si uneori intreaga colectivitate sa sara in ajutorul celor loviti, sa participe la pregatirea inmormantarii.
Pomenile
Un loc important in obiceiurile de inmormantare il ocupau pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla coliva sau colac, pana la daruirea hainelor celui mort sau a anumitor lucruri din casa. Altadata se dadeau peste groapa chiar vite din turmele celui mort. Si in obiceiurile de inmormantare, ca si in toate obiceiurile in legatura cu viata omului, exista o masa numita in unele locuri "comand" sau "comandare".
Aceasta masa, ca si toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment ai solidaritatii sociale a intregii colectivitatii si era semnul unei incheieri a secventei din ceremonial. Sensul ei era unirea supravietuitorilor in fata durerii resimtite prin moartea unui membru al colectivitatii si semnul continuarii vietii individuale si colective. Acest lucru pare evident cand observam desfasurarea mesei. Inceputa intr-o atmosfera de tristete solemna, masa se termina cu veselie si chiar cu dans.
Comunitatile maramuresene pastreaza momente deosebite de cinstire a stramosilor in cadrul sarbatorilor Floriilor, Pastilor si Rusaliilor. Este atunci obiceiul ca in cimitire mormintele sa fie impodobite cu flori si fiecare familie sa vina cu lumanari, mancare si bautura pentru a lua parte la «praznicul celor vii cu cei morti», cunoscut inca din ziua Rozaliilor la traci si pastrat in Maramures si mai cu seama in tara Lapusului pana astazi .
Obiceiuri de nunta
Petitul este vizita efectuata de catre mire (eventual impreuna cu prietenii sai cei mai apropiati) la parintii miresei, pentru a le cere consimtamantul in vederea casatoriei. In zilele noastre, de cele mai multe ori petitul este o formalitate, si de regula parintii sunt instiintati dupa ce mirii au luat deja hotararea sa se casatoreasca. Indiferent ca vizita la parinti are loc inainte sau dupa ce mirii au decis casatoria, petitul se incheie cu ciocnirea unui pahar de sampanie, eventual chiar cu o mica petrecere.
Inelul de logodna
Inelul de logodna reprezenta in trecut insemnul unei femei prin care aceasta lasa de inteles eventualilor curtezani ca este deja promisa unui anumit barbat. Piatra inelului de logodna sugera statutul social pe care acel barbat il avea. Cu cat era mai instarit, cu atat piatra era mai rara si mai scumpa. Tocmai de aceea, se considera ca dragostea adevarata este reflectata de diamante, cele mai rare si mai scumpe pietre pretioase. Alegerea inelului de logodna este o adevarata arta, cu atat mai mult cu cat viitoarea sotie il va purta la mana pentru totdeauna (pentru mai multe detalii despre alegerea inelului de logodna, apasa aici)
Ploconul
Acesta reprezinta primul cadou pregatit de viitorii miri celor pe care acestia si-i doresc ca nasi. Ploconul cuprinde o gaina (sau alt tip de pasare - pui, curcan, rata, etc), o sticla de vin sau sampanie, grau, ulei, zahar. Conform traditiei, mirii se duc la nasi neanuntati, ciocanesc la usa si spun "nasule, am venit cu ploconul....uite-l! Ne cununi ori ba?". Nasul trebuie sa inspecteze cu atentie ploconul, si daca este multumit de ceea ce se afla in cos primeste darul: "Da, finule! Da ploconul incoace si sa fie cu noroc!". Daca nu este satisfacut, poate inapoia darul: "Cam saracut ploconul...luati-l cu voi si mai veniti cand mai creste!", iar acest lucru inseamna ca nu este de acord sa-i naseasca.
Cavalerii de onoare
In vremurile stravechi, mireasa era furata de catre mire, fara acceptul parintilor sau chiar al ei. Acesta o suia pe cal si fugea cu ea cat mai departe de familie. Cavalerii de onoare erau prieteniii mirelui, care il ajutau pe acesta sa-si apere pe aleasa inimii sale de incercarile familei de a o recupera.
Barbieritul mirelui
Acest obicei reprezinta tranformarea flacaului in barbat. Unul dintre cavalerii de onoare incepe sa il barbiereasca pe mire (se preface, dand cu spuma de ras, pe care apoi o curata cu latura neascutita a unui cutit). In tot acest timp, mirele tine cu multa grija sub talpa piciorului banii cu care trebuie sa-l plateasca pe cel care il barbiereste. In tot timpul barbieritului, ceilalti cavaleri de onoare si lautarii vor incerca sa fure banii de sub piciorul mirelui, iar acesta sa ii pazesca cu strasnicie, caci daca ar ramane fara bani, ar ramane nebarbierit deci nu ar mai deveni barbat.
Voalul miresei
Voalul este este cel care protejeaza privirea miresei de imaginea altor mirese din jurul sau. Tot voalul aduce si o nota de mister si eleganta atitudinii miresei. Cati dintre noi si-ar putea imagina o mireasa fara voal? Dar radacinile acestui obicei de a purta voal nu sunt deloc placute. Voalul isi are originea in perioada in care casatoriile erau aranjate. Se pare ca menirea sa era sa acopere fata viitoarei sotii, pana cand cununia era incheiata, si deci era prea tarziu pentru mire sa se mai razgandeasca si sa refuze casatoria.
Gatitul miresei
Nasa, mama, surorile si domnisoarele de onoare o ajuta pe mireasa sa imbrace rochia alba si accesoriile pregatite. La final, nasa prinde in parul miresei voalul si parura (de cele mai multe ori, mireasa are deja parul prins si aranjat, inclusiv voalul si parura, asa incat nasa doar se preface, miscand un pic de voal).
Hora miresei
Aceasta hora se mai numeste si `nuneasca` si are menirea de a celebra bucuria tuturor la vederea cuplului de miri alaturati pentru prima oara. Toti nuntasii, alaturi de miri, nasi si socri, incing o hora mare in fata casei miresei.
Turta miresei
La sfarsitul horei miresei, nasa rupe deasupra capului miresei turta miresei in patru bucati, care se impart apoi tuturor celor prezenti. Traditia spune ca toti ce vor gusta din turta miresei vor fi fericiti si vor avea mult noroc in anul urmator.
Asezarea miresei la stanga mirelui
Pozitionarea miresei la stanga mirelui provine de pe vremea cand mirele isi rapea iubita si apoi se lupta pentru a o pazi de cei care doreau sa o recupereze. De aceea mana dreapta trebuie sa fie libera, pentru putea manui sabia.
Verighetele
Utilizarea verighetelor ca simbol al iubirii isi are originea in Egiptul Antic. Egiptenii credeau ca prin inelarul mainii stangi trece o vena care duce direct la inima. Astfel, prin schimbul de verighete intre soti, se considera ca se realizeaza o legatura directa intre inimile lor. Verighetele sunt realizate din aur (un metal pur) pentru a simboliza atat durabilitatea casniciei, cat si puritatea sa.
Calcatul pe picior
Se spune ca primul dintre miri care va reusi sa-si calce partenerul pe picior in timpul dansului in jurul mesei (in biserica) va conduce in casnicie si va avea intotdeauna ultimul cuvant de spus.
Marturii
Marturiile (bomboniere sau saculeti cu bomboane) sunt cadouri ale mirilor catre invitati. Nuntasii vor lua acasa aceste marturii. De regula marturiile contin 5 bombonele invelite in martipan sau zahar caramelizat, simbolizand sanatatea, fericirea, fertilitatea, viata lunga si belsugul. Aceste marturii se pot face cadou invitatilor in biserica (imediat dupa slujba) sau la local, prin asezarea lor pe masa, la fiecare loc in parte. Marturiile pot avea adaugat un cartonas cu numele persoanei care trebuie sa se aseze, sau cu numele (eventual poza) mirilor.
Aruncarea cu grau si orez
Graul si orezul se arunca in calea tinerilor insuratei ca simbol al belsugului si fertilitatii acestora. Se pot arunca si la cununia civila, nu doar la cea religioasa.
Valsul miresei
Dansul cu care mirii deschid seara poate fi un vals sau orice alta melodie pe care acestia o doresc sau o considera sugestiva. Aceasta traditie provine de pe vremea balurilor de la palatele regale, unde primii care deschideau seara (si dansul) erau gazdele. Dansul lor este urmat de cel al nasilor, al socrilor si de abia apoi de catre ceilalti nuntasi. Daca mirii doresc, pot dedica melodii sugestive si pot prezenta la microfon intr-un mod mai deosebit si dansul mirelui cu mama sa, si al miresei cu tatal acesteia.
Furatul miresei
Furtul miresei este probabil cel mai raspandit obicei traditional romanesc. Mai multi nuntasi, pe ascuns, si feriti de privirile mirelui si ale nasilor, rapesc mireasa si o duc intr-un loc stiut numai de ei. Apoi aduc pantoful acesteia sau alta dovada pentru a demonstra mirelui ca intr-adevar mireasa este la ei.
Pentru a o aduce inapoi, se cere o rascumparare. Aceasta poate fi platita in sticle de bautura, mici atentii, sau chiar indeplinirea unor sarcini haioase. Mireasa este considerata a fi in grija nasului pana la miezul noptii, si a mirelui dupa aceasta ora. De aceea, daca furtul are loc pana in ora 12, nasul este cel care plateste raspcumpararea, iar dupa aceasta ora mirele este cel responsabil.
Tortul de nunta
Acesta este un simbol foarte important al nuntii, fiind primul lucru pe care mirii il impart atat intre ei. cat si cu restul nuntasilor. Taierea tortului este primul lucru pe care mirii il fac impreuna, dupa cununie. Daca are o compozitie speciala ce ii permite pastrarea la congelator, etajul superior al tortului este pastrat astfel incat mirii sa guste din acesta la aniversarea unui an de la casatorie.
Scoaterea voalului
Nasa o aseaza pe tanara mireasa pe un scaun in mijlocul nuntasilor, unde in vazul lumii ii scoate voalul din par. Scosul voalului semnifica trecerea tinerei fete la statutul de femeie maritata, la casa ei. Tocmai de aceea, odata cu scosul voalului, nasa il si inlocuieste cu o esarfa rosie, pentru ca toata lumea sa ia aminte ca fata s-a transformat in femeie. Voalul scos este prins de mireasa in parul altei domnisoare nemaritate, eventual chiar de catre cea care va fi prins buchetul aruncat.
Aruncarea buchetului
Fetele nemaritate se grupeaza in spatele miresei, iar aceasta, fara a se uita, arunca peste umeri buchetul de mireasa. Se spune ca cea care il va prinde, sau care este cea mai apropiata de locul in care a cazut buchetul, va fi urmatoarea care se va marita in curand.
Aruncarea jartelei
Mirele ii va scoate miresei jarteaua de pe picior, de cele mai multe prin gesturi menite sa aduca zambetul pe chipul invitatilor (eventual se poate renunta la maini, iar scoaterea jartelei sa se faca exclusiv cu dintii). Baietii neinsurati se grupeaza apoi in spatele mirelui, iar acesta, fara a se uita, arunca jarteaua peste umeri. Se spune ca cel care il va prinde, sau care este cel mai apropiat de locul in care a cazut jarteaua, va fi urmatoarul care se va insura.
Trecerea pragului
Motivul pentru care se obisnuia ca mirele sa isi treaca sotia in brate peste prag atunci cand paseau pentru prima oara in caminul comun, era acela de a o feri de spiritele rele ascunse sub pragul casei.
Ciorba de potroace
Dupa o noapte intreaga de baut si dantuit, nuntasii au nevoie de o ciorbita fierbinte pentru a se drege. Astfel, se aduna la miri acasa (sau la unii dintre socrii), unde continua petrecerea de a doua zi, denumita si `ciorba de potroace`. La aceasta petrecere sunt invitati numai rudele sau prietenii extrem de apropiati, fiind de regula un prilej de a schimba impresii despre nunta si a ii felicita inca o data pe miri.
Luna de miere
Desi in zilele noastre notiunea de `luna de miere` are o conotatie pozitiva, aceasta traditie are la baza un obicei nu tocmai fericit pentru tanara mireasa. Pe vremuri, cand mirii obisnuiau sa isi rapeasca cu forta iubitele, aveau nevoie de un timp in care sa le tina departe de casa in speranta ca si ele se vor indragosti de ei.
Astfel a inceput sa se formeze notiunea de `luna` petrecuta de cei doi singuri si izolati de restul lumii. Mierea se pare ca esti inclusa in aceasta expresie, intrucat bautura cu care mirele isi ametea iubita pentru a nu mai incerca sa fuga era pe baza de miere. Si de aici notiunea de `luna de miere`.
Ceva vechi, ceva nou, ceva de imprumut, ceva albastru
Exista cate o semnificatie pentru categoriile de obiecte de mai sus.
Ceva vechi (o bijuterie de-a bunicii, un evantai, un pieptane sau o oglinjoara) simbolizeaza continuitatea familiei si a generatiilor care vor urma.
Ceva nou (rochia de mireasa sau accesoriile acesteia) sugereaza viitorul fericit pe care tinerii miri il au in fata lor. Ceva de imprumut (poseta, un pieptene, o oglinjoara, un ruj) va trebui luat de la o persoana cu noroc in viata pentru a `imprumuta` norocul si proaspetilor casatoriti. Ceva albastru (de cele mai multe ori jarteaua sau o batistuta) semnifica fertilitatea cuplului.
Imbracamintea identica a cavalerilor de onoare si a domnisoarelor de onoare
Se pare ca pe vremurile cand mirele isi rapea mireasa cu forta si impreuna cu camarazii sai fugea cat mai departe de familia acesteia, cavalerii si domnisoarele de onoare se imbracau identic cu mirele si mireasa pentru a-i deruta pe urmaritori. In felul acesta rudele fetei rapite nu stiau pe cine sa urmareasca si de cele mai multe ori pierdeau urma tinerilor insuratei.